x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tescani, testamentul unei mari iubiri

0
Autor: Miruna Munteanu 14 Iul 2009 - 00:00
Tescani, testamentul unei mari iubiri Christian Silva/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


La 35 de kilometri de Bacău, pe drumul spre Moineşti, un pod peste apa Tazlăului te aruncă brusc într-un tărâm de vis. Pe un deal umbrit de copaci seculari, în mijlocul unui parc imens, un conac alb te întâmpină, majestuos, dar ospitalier.

Nimic rustic în clădirea cu linii clasice, elegante. Dar nici ostentativ. Perfecţiunea proporţiilor face inutil orice zorzon. Aceasta este "Curtea Mare", construită pe la 1880, casa în care a copilărit Maruca, marea dragoste a lui George Enescu. Aici a cântat adeseori marele muzician. Aici a terminat de compus Oedip.

Tescaniul e, însă, mult mai vast şi mai vechi decât conacul devenit astăzi muzeu. Istoria sa începe la 1709, când vornicul Ştefăniţă Roset cumpăra moşia de la care avea să se tragă numele unei întregi ramuri a familiei: Rosetti-Tescanu. O familie de mari boieri, care a dat Moldovei dregători şi cărturari. Şi care a adus la Tescani pasiunea pentru cultură, transmisă şi amplificată din generaţie în generaţie.

În 1848, Costache Rosetti-Tescanu organiza în tinda casei sale şcoala satului.
Fiul său, Dumitru, a absolvit la Lausanne Dreptul şi Filosofia. Prieten bun cu Vasile Conta, dar şi cu Titu Maiorescu, a adunat la Tescani una dintre cele mai valoroase biblioteci din Principatele Române, cu peste 12.000 de volume, multe dintre ele ediţii rare. Soţia lui, Alice (născută Jora), era pasionată de muzică şi o amfitrioană desăvârşită pentru intelectualii şi artiştii atraşi mereu de farmecul şi de pacea conacului de lângă Tazlău.

Efervescenţa culturală a fost, de fapt, adevărata comoară a Tescanilor. Cultivată atent, cu convingerea că bogăţiile spiritului sunt singurele care dăinuie. Măritată la 19 ani cu Prinţul Mihai Cantacuzino, fiul "Nababului", Maruca a intrat într-o familie mult mai bogată decât a ei. Somptuosul palat de la Floreşti i se părea, însă, lipsit de substanţă în comparaţie cu casa părintească. Nu înceta să deplângă pragmatismul lipsit de imaginaţie al cantacuzinilor şi pasiunea acestora pentru posesiuni materiale. Tescaniul nu se lăuda cu decoruri opulente, ci cu oaspeţi talentaţi: Alfred Alessandrescu, Mihail Jora, Nonna Otescu, C.C. Nottara, Florica Muzicescu, Octav Onicescu şi mulţi, mulţi alţii. Şi, desigur, deasupra tuturor, George Enescu.

O DONAŢIE BATJOCORITĂ TIMP DE 30 DE ANI
Când am ajuns la Tescani, un sunet subtil de vioară răzbătea prin ferestrele înalte ale conacului. "Repetă cvartetul din Chişinău" - ne-a lămurit Georgeta Popovici, directoarea centrului. Fiindcă, trebuie spus, Tescaniul e mult mai mult decât un muzeu sau o casă memorială. E un loc de odihnă şi de creaţie pentru artiştii de pretutindeni. Aşa au cerut în mod expres Maruca şi George Enescu, în 1947, când au donat proprietatatea statului român. Sperau să poată salva astfel nu doar zidurile, ci şi spiritul Tescaniului, creativ şi ospitalier.

 Actul de donaţie include - pe lângă parcul uriaş, conacul şi toate atenansele - şi 33 de hectare de pământ, cu livezi, păduri şi teren arabil. Cu o asemenea "zestre", proiectul nu ar fi trebuit să depindă niciodată de generozitatea statului. Istoria avea, însă, alte planuri...

Nici prestigiul lui Enescu, nici forţa documentelor legale nu au putut proteja Tescaniul de urgia noului regim muncitoresc. În "Curtea Mare" s-a instalat un comandament sovietic. Apoi, un SMT. Extraordinara bibliotecă a lui Dumitru Rosetti-Tescanu a fost distrusă. O parte din cărţi au fost arse chiar în faţa conacului. Altele au fost trimise la Letea, la topit. A dispărut şi Vila Meri, casa cu două etaje ridicată în livada din vârful dealului de fratele Marucăi. Sătenii au demontat-o piatră cu piatră, servindu-se cu materiale de construcţie.




Apoi, "Curtea Mare" a fost transformată în fermă de păsări. Când, mult mai târziu, autorităţile s-au gândit să facă şcoală sătească din vechiul conac, în camere stratul de găinaţ depăşea jumătate de metru...

"La Tescani, timpul nu lasă urme pe oameni sau lucruri", scria Maria Cantacuzino-Enescu în memoriile ei, intitulate "Umbre şi lumini - amintirile unei prinţese moldave". Cât de mult se înşela...

PRINŢESA NON GRATA
Abia pe la jumătatea anilor '70, Ministerul Culturii a decis să recupereze Tescaniul şi să-l transforme în muzeu şi centru de creaţie. Cu sprijinul Consiliului Judeţean au început lucrările de restaurare, dar şi construcţia drumului care leagă conacul de şoseaua spre Moineşti. S-a făcut şi un pod peste Tazlău. Apoi, în primăvara lui 1977, proiectul a fost la un pas să fie abandonat.

Georgeta Popovici îşi aminteşte: "Era sâmbăta Paştelui, când ne-am pomenit cu vizita tovarăşului Ilie Rădulescu, secretar cu propaganda în Comitetul Central. După ce s-a plimbat prin camere şi a dat roată parcului, ne-a spus să oprim tot. Fără nici o explicaţie. Am bănuit că voia să transforme Tescaniul în vilă de vânătoare pentru Ceauşescu." Lucrările au fost blocate timp de câteva luni. În cele din urmă, proiectul a primit din nou undă verde. Dar problemele au continuat să apară. Una dintre cele mai dificile era legată de organizarea muzeului. Cum să vorbeşti despre Enescu, mai ales la Tescani, fără să pomeneşti despre Maruca, muza lui şi proprietăreasa moşiei? Dar o prinţesă nu dădea deloc bine la Partid!

La fel, nu se putea pomeni nimic despre biserica de la 1769, aflată - în ruină - în incinta parcului.

"Cuvântul «biserică» era interzis", explică Georgeta Popovici: "Eram obligaţi să spunem «monument de artă medievală». Chiar dacă nu era medievală." Nici vorbă, aşadar, de fonduri pentru restaurarea lăcaşului de cult, prin acoperişul căruia creşteau deja copaci. Ca să poată fi, totuşi, salvat, a fost nevoie de o stratagemă. Bisericuţa a fost propusă drept banc de lucru pentru un curs de pictură murală. Sigur, frescele cu care a fost decorată (parţial) nu au tematică religioasă. În schimb, acoperişul a fost reparat şi zidurile au fost refăcute. Într-o zi se vor găsi, poate, bani pentru o restaurare completă.

TESCANIUL RENĂSCUT
La începutul anilor '80, Muzeul Enescu din Tescani şi-a deschis porţile. Chiar dinainte, însă, artiştii începuseră să redescopere minunatul refugiu de lângă Tazlău. Pictori, sculptori, muzicieni, scriitori... Veneau din ce în ce mai mulţi, deşi, la început, nu existau decât puţine spaţii de cazare, iar confortul era minimal. Georgeta Popovici îşi aminteşte: "Se gătea în curte, pe pirostrii; vasele se spălau cu apă rece, la cişmea. Dar era o atmosferă extraordinară."

Astăzi, o bucătărie utilată modern asigură trei mese pe zi oaspeţilor de la Tescani. Ironia face că echipamentele au fost aduse la începutul anilor '90 dintr-o vilă de protocol a lui Ceauşescu. Tot de acolo provin câteva covoare, câteva scaune "stil". Apa caldă nu mai e o problemă, chiar dacă majoritatea sălilor de baie ar avea nevoie urgentă de o renovare.




Atmosfera a rămas tot una de familie. Chiar acum, în "vârf de sezon", când tineri muzicieni veniţi din toată ţara participă la un master-class oferit de prestigiosul cvartet Belcea. Fiecare are nevoie de un spaţiu pentru repetiţii. Unii sunt vegetarieni. Alţii ţin regim de slăbire. Pare o misiune imposibilă, dar totul se rezolvă prompt, ca prin magie. Nici o pretenţie nu o descumpăneşte pe Georgeta Popovici, care, discretă şi mereu cu zâmbetul pe buze, reuşeşte un perpetuu tur de forţă organizatoric.

Vorbeşte cu aceeaşi pasiune despre Enescu, dar şi despre mica echipă care face Tescaniul un loc la fel de primitor ca pe vremea Maestrului. Are grijă să fie tot timpul la îndemână o tavă cu cafele aburinde, sau să nu fie uitate surprizele dulci: gogoşi fierbinţi, clătite cu dulceaţă, poale-n brâu, sau plăcinte cu mere culese din livadă. "Răsfăţarea musafirilor e o tradiţie a casei", ne şopteşte complice.
Muzică şi răsfăţ. Nici Maruca n-ar pretinde mai mult...

 

Maruca, o dragoste neconvenţională

Maria, primul copil al soţilor Dumitru şi Alice Rosetti-Tescanu, s-a născut la 17 iulie 1879. La 19 ani s-a măritat cu Mihai Cantacuzino, fiul cel mare al "Nababului", dobândind astfel titlul de Prinţesă. Împreună au avut doi copii: Alice şi Constantin ("Bâzu", pilotul celebru de mai târziu). După aproape şapte ani de căsnicie, în februarie 1905, Maruca şi-a surprins soţul în dormitorul surorii ei, pe care o găzduiau în palatul lor din Bucureşti. Şocată, a cerut divorţul. A renunţat la idee în urma insistenţelor familiei, dar mariajul ei a devenit pur formal. Cei doi soţi îşi vor trăi viaţa separat.

Prietenă apropiată a Prinţesei moştenitoare, Maruca ducea o viaţă mondenă intensă, fiind considerată una dintre marile frumuseţi ale timpului ei. Pe George Enescu l-a cunoscut în vara lui 1907 şi pasiunea dintre ei a fost fulgerătoare. Au început o relaţie furtunoasă, marcată de gelozie, certuri, despărţiri şi reconcilieri. În 1919 s-au mutat împreună, pentru câţiva ani, în Elveţia, unde fiul Marucăi mergea la studii. Legătura era de notorietate şi Prinţesa nu făcea nici un efort să o ascundă. În ţară, Pynx era o prezenţă obişnuită la Tescani, dar şi în salonul Palatului Cantacuzino.

În 1928, un accident de maşină i-a curmat viaţa lui Mihai Cantacuzino şi Maruca a rămas văduvă. În aceeaşi perioadă îl cunoştea, însă, pe filozoful Nae Ionescu (mai tânăr ca ea cu 11 ani), pentru care va face o mare pasiune. Relaţia dintre ei va dura până în 1933. Despărţirea a aruncat-o pe prinţesă într-o depresie cumplită, de lungă durată. Enescu a fost cel care a vegheat la însănătoşirea ei, cu un devotament greu de imaginat. S-au căsătorit, în sfârşit, la 5 octombrie 1937. După o relaţie de 30 de ani.

În 1946, soţii Enescu au părăsit definitiv România şi s-au stabilit la Paris. Marele muzician a murit nouă ani mai târziu, la 4 mai 1955. Maruca i-a supravieţuit încă 13 ani. S-a stins din viaţă, în Elveţia, la 22 decembrie 1968. Avea 89 de ani.

Citeşte mai multe despre:   enescu,   maruca,   tescani,   redescoperirea româniei,   tescaniul

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de