Cristian Mandeal: "Îmi port cu demnitate crucea de a fi român"

de Claudia Daboveanu | 30 Mar 2011 • 18:06

Sursa foto: Dragoş Stoica/Jurnalul Naţional

Hulit şi înlăturat de colegii săi de la Filarmonică, apreciat şi invitat să dirijeze în străinătate, maestrul Cristian Mandeal este un român care mai are ceva de spus:

"Îmi port cu demnitate crucea de a fi român". Dirijorul spune că o orchestră e o societate în miniatură. Societatea românească are neşansa de a fi lipsită de valori şi de a avea "dirijori" slabi.

Ceea ce ştiam, mai nou, despre Cristian Mandeal, mi-a confirmat. După despărţirea de Filarmonică, în România se ocupă de Orchestra Naţională de Tineret. E modul său de a demonstra că-i pasă de generaţia ce va să vină, din care face parte şi fiica sa. În străinătate, are recunoaşterea artistică şi aura pe care de merită. Ceea ce nu ştiam este că e un foarte bun vorbitor. De aceea îi las cuvântul.

"Cu Orchestra Română de Tineret încerc să creez o situaţie de excepţie în România. Vreau să-mi dovedesc mie şi altora că încă mai avem resurse. Lui Marin Cazacu, cel care a materializat această idee, cât şi mie, ne-a servit modelul din Venezuela, al orchestrei de tineret "Simon Bolivar", care azi a devenit faimoasă şi care contribuie mult la imaginea pozitivă a ţării de apartenenţă. Aşadar, încerc să continuu ceea ce am făcut toată viaţa: să construiesc ceva important la mine acasă, în pofida realităţii care mă înconjoară. Oricât de mult aş fi fost plecat în străinătate, activitatea principală mi-am depus-o, totuşi, în România... Cei din orchestră sunt şi copiii mei, într-un fel. Am început cu ei în 2008, sunt doar trei ani de-atunci şi, în funcţie de suportul financiar existent am desfăşurat o serie de proiecte ce au făcut ca această orchestră să crească spectaculos. În septembrie suntem programaţi la Festivalul George Enescu, la Sala Mare a Palatului, în cel mai important ciclu de concerte, "Mari orchestre, mari dirijori". Vom cânta la început, pentru că aşa ne şade bine, doar suntem o orchestră de tineret, Rapsodia I de Enescu. Apoi vom avea un foarte la modă solist violonist, David Garrett, un fel de Nigel Kennedy în versiune mai tânără, un supervirtuoz ce se potriveşte de minune cu o orchestră ca a noastră şi pe care-l vom acompania în concertul pentru vioară de Beethoven. După pauză vom cânta "Valsul" de Ravel şi vom termina cu Suita a doua din "Pasărea de foc", de Stravinschi. Orchestra Naţională de Tineret a devenit în scurt timp o orchestră de elită a României şi-mi doresc ca pe viitor să devină un brand al ţării. Tinerii au fost aleşi din toată ţara, sunt buni, modeşti şi vin aici să înveţe şi să facă artă. Entuziasmul le e egalat doar de energia pe care o transmit. L-am auzit pe unul dintre ei întrebându-l pe altul, de la Satu Mare: "Mă, dacă se mai face şi la anul, tu mai vii?". Răspuns: "Pe jos, pe lângă calea ferată!". Mi-a plăcut tare mult. Sunt încă "nemurdăriţi" şi se poate clădi ceva de preţ cu ei. Lor le transmit ceea ce sunt eu astăzi, după o experienţă de peste 35 de ani, dobândită de la personalităţile cu care am avut fericirea să lucrez (n.r. Herbert von Karajan, Sergiu Celibidache), din miile de concerte pe care le-am dat şi din întâlnirea cu acele multe zeci de orchestre pe care le-am condus. Gândiţi-vă numai la contactele umane care se fac doar cu o singură orchestră, fiecare în parte numărând 80-90 de artişti... Toate aceste evenimente îşi pun amprenta pe un dirijor în vârstă. Să nu uităm că dirijatul, nefiind o profesie muzicală specifică, în sensul în care dirijorul nu produce el-însuşi sunete, este de fapt o meserie ce s-ar putea defini ca fiind în primul rând capacitatea de comunicare. Transmiţi nişte date specifice cu mijloace nespecifice".

Ascultându-l pe maestrul Mandeal cu câtă căldură vorbeşte despre "copiii săi", câtă încredere are în ei şi câte speranţe îşi pune în capacităţile lor, ai senzaţia că nu e totul pierdut. Că România are şansa de a supravieţui prin aceşti tineri încă "nemurdăriţi".

Oricât aş vrea să ocolesc tristul episod al despărţirii sale de Filarmonică, acest subiect pluteşte mut. Ştiu faptul că faimosul dirijor nu duce lipsă de activitate artistică în ţară şi-n afara ei. În România, formând Oameni, în străinătate fiind invitat de onoare la cele mai prestigioase pupitre dirijorale. Eterna dramă a artistului român, de a se simţi străin în propria ţară, de a fi cunoscut şi preţuit mai mult peste hotare. Eliade, Cioran, Brâncuşi...

"E un deget pe rană, un subiect dureros. În prezent, sunt Principal Guest Conductor la Filarmonica din Copenhaga, dar şi la "Halle-Orchestra" de la Manchester, una dintre cele mai prestigioase din Europa, cea mai veche din Marea Britanie. Timp de 25 de ani a fost şi orchestra faimosului Sir John Barbirolli. Dirijez acolo de peste 15 ani şi nu s-au săturat încă de mine. Am concerte programate cu ei până-n 2013 şi probabil vor urma şi altele. Nu acelaşi lucru mi s-a întâmplat în România, deşi au existat şi locuri în care am fost apreciat. Nu vorbesc despre absenţa iubirii, căci nu pretind nimănui aşa ceva, deşi în artă există şi această componentă. Într-o relaţie artistică pot fi însă suficiente doar respectul şi comunicarea. Asta implică însă şi încrederea în partener… Cea mai recentă şi mai dureroasă păţanie a mea de aici a fost despărţirea de Filarmonica George Enescu. A fost un eveniment pe care mi-e greu să-l cataloghez şi încă şi mai greu să-l metabolizez, deşi s-a scurs un an şi jumătate de la eveniment, iar astăzi nu se mai gândeşte nimeni la asta, în afară de mine. În fapt, a semănat cu o execuţie publică, un linşaj, după 23 de ani de dirijat constant la Filarmonică şi după 19 ani de directorat. De altfel am fost, cred, cel mai longeviv director de instituţie de concert din România. În timpul meu s-a schimbat de cateva ori legislaţia în materie. Am început în 1991, s-au schimbat nu ştiu câţi miniştri, nu eu am fost schimbat, şi am fost socotit un bun director de toţi câţi s-au perindat până în 2010, în afară de propria mea orchestră, care în final mi-a intentat o acuză dovedită ulterior în totalitate falsă. Totodată am fost pur şi simplu alungat de la pupitrul dirijoral, în situaţia în care îmi dădusem déjà demisia din postul de director general cu patru zile în urmă, lucru cunoscut de către toţi cei aflaţi pe scena Ateneului în acel moment. În oricare parte a lumii aş fi putut să intentez şi să câştig un proces. Mi s-a părut nedemn şi mai ales inutil din moment ce lucrurile ajunseseră aici… Nu m-a durut atât faptul că s-au s-au găsit câţiva nemernici (se vor găsi mereu !) care să compună şi să susţină un memoriu mincinos, redactat pe mai multe pagini şi difuzat pe la mai toate forurile, inclusiv pe internet, făcându-mi astfel un rău public la nivel internaţional (vezi tot şirul de comentarii "agro-dolce" apărut pe net ca reacţie a diasporei române). Cel mai tare m-a durut faptul că s-au găsit cu uşurinţă alţi 80 care să-l semneze fără să-i cunoască sau să-i verifice conţinutul, aidoma câinelui care muşcă din instinct de potaie mâna stăpânului. Am cerut imediat o anchetă ministerială care, după o cercetare de două luni, a dovedit că nici macar unul din cele opt puncte principale ale memoriului nu era întemeiat. Cinismul răspunsului afişat la avizierul orchestrei a fost zdrobitor: "Rezultatul anchetei nu ne surprinde (n.a. adica disculparea mea) după cum merg astăzi lucrurile în România!". Nici poveste de regrete sau, Doamne fereşte!, de scuze. N-a contat nimic din trecutul nostru comum decât coada ţinută băţ. Calomnia, se ştie, e un mijloc de distrugere profitabil şi arareori pedepsit. Divorţuri există peste tot, amiabile sau mitocăneşti. Nu ai nimic de făcut, decât să accepţi realitatea ca pe o fatalitate. Cu toate că acuzele s-au referit doar la partea managerială, de cea artistică neavând totuşi obrazul de a se atinge, am fost dat afară de pe scenă… ca dirijor!! Asta cu adevărat face parte din scenariul caracteristic al vieţii româneşti! Acum, dacă ar fi s-o mai iau undeva de la capat, nu mi-ar mai trebui manageriat niciodată. Nici nu mă gândesc! Pentru mine, orice fel de funcţie publică în România este exclusă.

Nimeni nu se naşte din nimic. Facem parte, cu sau fără voie, dintr-un sistem în care se joacă după cum se cântă. Ceea ce s-a întâmplat la Filarmonică nu e decât o pastilă, e adevărat, foarte concentrată, din tot ceea ce se-ntâmplă în jur. Nimeni nu mai are încredere în nimeni, toată lumea suspectează pe toată lumea. Pare că la noi a dispărut acel cântar ce delimitează noţiuni de bază ca: bine-rău, cinstit-necinstit, permis-interzis, cuvenit-necuvenit, meritat-nemeritat, corect-incorect, real-fals şi câte şi mai câte. Deşi mai cred încă în acei tineri despre care vă vorbeam, mi-e teamă pentru ei, mi-e teamă de influenţele societăţii româneşti actuale ca de un tsunami capabil să măture totul în cale. Iar o lume lipsită de valori şi de modele are slabe şanse de supravieţuire.

Am fost nu o dată întrebat dacă sunt mândru că m-am născut român", îşi continuă maestrul Mandeal şirul confesiunilor legate de condiţia sa de român. De artist român. "O întrebare destul de periculoasă. Periculoasă întrebarea, dar şi mai periculos răspunsul… Aş cuteza să spun că nu sunt deosebit de mândru de asta, dar nici nu-mi neg sau reneg originea… Îmi port doar crucea… Pentru mine, a fi român nu e un motiv de mândrie, e doar o stare de fapt de la care nu te poţi sustrage. Atunci când în stăinătate sunt numit "românul Cristian Mandeal" îmi accept condiţia. Uneori însă o port în spinare cu dificultate. În orice caz, acest lucru nu mi-a adus pe nicăieri vreun capital de încredere, de imagine sau de alt fel. Întotdeauna faptul de a fi fost definit ca român mi-a creat doar handicapuri, de altfel ca tuturor celor care nu s-au născut americani sau germani sau francezi sau englezi sau... ruşi (mai ales ruşi pe piaţa internaţională muzicală). Deşi mai există şi alte naţii ca a mea, de mai mică însemnătate culturală universală, trebuie să recunosc totuşi că a fi un exponent al imaginii pe care poporul meu a reuşit - fără prea mari eforturi - să şi-o compună în ochii celorlalţi, nu cred că mi-a priit. Căci reputaţia pe care o avem în general nu o pot numi decât "mizerabilă". În afară de o infimă parte a omenirii, care a aflat totuşi că au mai existat şi români ca Eliade, Cioran, Tzara, Coandă, Brâncuşi sau Enescu. Pentru toţi ceilalţi, România este şi astăzi încă o ţară cu o identitate îndoielnică, o creaţie artificială a marilor puteri, având un rol predominant geo-politic, de stat-tampon între Vest şi Est, cu un teritoriu cuprins între nişte limite geografice mereu controversate, cu o istorie incertă şi locuită de un popor a cărui provenienţă este destul de dubioasă...

Cine-i de vină pentru asta în afară de noi înşine?! Nu cred ca cineva să fie obligat să ne simpatizeze, doar aşa, pentru că vrem noi şi credem că ni se cuvine. Doar aşa, prin definiţie. Respectul celorlalţi nu vine aprioric, el trebuie cucerit. Şi în nici un caz prin ghetourile din Italia şi Spania, profund detestate de localnici şi create chiar de "ai noştri". Nu există colţ de stradă din orice oraş european care să nu fie plin de cerşetori proveniţi din România. Nu există penitenciar care să nu conţina o bună parte din "pensionari" români. O dată ajunşi în Vest, facem notă discordantă nu atât prin sărăcie - oameni săraci există pretutindeni - cât mai ales prin modul în care ne purtăm sărăcia, prin comportamentul profund discordant şi mai ales prin lipsa de apetit pentru adaptare şi autocivilizare. Încercăm cu obstinaţie să impunem celorlaţi, aflaţi în propria lor ţară, stilul nostru cu totul personal. Slogan universal? "Românul e cel mai tare din parcare, românul e "dăştept"(ceilalţi e proşti), el e isteţ şi "'oţ". Ştie să se descurce, să sară legile, sa trăiască bine pe furt, cerşit şi înşelăciune. Românului i se cuvine totul, adică mai ales ce n-a muncit. Ca şi când prosperitatea acelor state ar fi fost anume clădită, pe munca localnicilor, cu unicul scop de a-l aştepta pe el, cel sosit recent din estul îndepărtat, să participe la profit (mai puţin la investiţie, căci asta-i pentru proşti). Experienţa asta am avut-o mai ales în Spania, unde am lucrat opt ani ca director artistic la Orchestra Naţională Bască. San Sebastian, o bijuterie de oraş rezidenţial, cu două festivaluri internaţionale renumite, de film şi de muzică, era treptat tot mai năpădit de "români" care stăteau, în cel mai fericit caz, în intersecţii la şters parbrize, dacă nu la întinsul mâinii. Ce fel de reputaţie ne-am putea face în aceste condiţii?!

Şi-apoi suntem foarte… confundaţi. Cred că în momentul de faţă, problema identităţii acestui popor e foarte serioasă. Octavian Paler spunea mai demult ca România nu mai are un popor, ci doar o populaţie. Cam dureros...

Chiar şi aici, acasă, identitatea noastră e foarte greu de definit. Cine sunt românii, cum arată în general românii, de unde provin, cum s-au format, ce sânge le curge prin vine, cât s-au amestecat, cu cine şi în ce proporţie, ce şi cine sunt ei azi? Poate că asta nici nu mai contează. Important e doar că am supravieţuit, mai ales prin limbă... într-o oarecare măsură. Cum vor arăta România şi românul peste alţi 50 de ani? E poate mai bine să nu ne întrebăm.

Care e contribuţia lui în acest "concert al naţiunilor"? Românul pretinde orice de la altul, dar el ce dă în schimb? Nu mai avem de mult o industrie, nici mari resurse naturale şi nici măcar o agricultură pe măsura celei care altădată ne definea ca "grânarul Europei". Ce ne-a mai rămas de oferit în afara unei pieţe de desfacere pentru produsele altora? Unde se ascunde ţăranul român, acel personaj fabulos, de legendă, născător şi continuator al unei civilizaţii milenare pe cale de extincţie? Legătura lui cu pământul, cu stelele, cu cerul, cu anotimpurile, cu infinitul? Cel care a dat (nu doar a luat) acestui pământ cam tot ce are el, inclusiv o istorie a sa, pentru o data, necontestată? Şi cum mai arată ţăranul de astăzi? Deseori nu mai ştie nici el cu ce se ocupă şi din ce trăieşte. Starea lui primară îl nemulţumeşte, încearcă să devină oraşan pentru că-i e greu şi chiar ruşine de el. Nu izbuteşte, pentru că şi orăşanul nu e decât o struţo-cămilă, mai mult mahalagiu decât citadin. S-au câştigat puţine şi s-au pierdut multe. Mă gândesc la intelectualitatea noastră de la cumpăna dintre veacuri. Aproape toată provenită din boierime sau de la ţară, în ambele cazuri însă, ghidaţi de valori morale şi educativ-formative unice, comune pentru toţi. Acest bun a fost astăzi înlocuit în parte de o adâncă dezorientare în definirea şi perceperea valorilor, iar pe de alta, de educaţia preponderent cantitativ-informativă în detrimentul celei formativ-creatoare. Devenind puţin cam prozaic, mărturisesc că uneori îmi face o mare plăcere să merg prin pieţe. Mai întâlnesc, ce-i drept, tot mai rar, pe acei ţărani ai copilăriei de care mi-e tot mai dor. Ei sunt speranţa mea de viaţă pentru acest popor.

Nu sunt un mare adept al globalizării, cu toate avantajele pe care, într-o măsură le are. Mi se pare că unui om îi e dat, aşa cum aparţine unei familii, bună-rea, să aparţină şi poprului ce l-a născut. De aceea, deşi nu le-am reproşat niciodată nimic, nu m-am putut împăca nicicând pe de-antregul cu cei care-au plecat definitiv din ţară, mai ales pentru motive economice. Sigur că trebuie să învăţăm să aparţinem şi Europei însă doar în măsura în care bunurile culturale însuşite vin să te îmbogăţească pe tine ca individ şi totodată ţara în care munceşti şi trăieşti. Mi-e teamă de riscul pierderii coloritului propriu, ce riscă a fi înecat într-un mare nor de cerneală de sepie…".

Jenă i-o fi fost "pe-afară"? Dar motive de mândrie că e român au existat, mai există oare pentru Cristian Mandeal, în ţară şi în afara ei?
"Jenă nu mi-a fost ca sunt român. Mi-a fost doar greu. Repet: mi-am purtat crucea. Cu demnitate, ca pe o fatalitate. Am dat mereu răspunsuri pozitive la întrebările cu privire la poporul pe care-l reprezint şi mă reprezintă, chiar şi atunci când credeam doar pe jumătate în răspunsurile pe care le dădeam. Mi-a făcut chiar plăcere să fiu un bun patriot în străinătate. Sunt însă mai puţin patriot acasă. Uneori am fost chiar mândru că sunt român, mai ales când, la sfârşitul fiecăruia dintre sutele de concerte date în cele peste 20 de turnee în străinatate cu Filarmonica George Enescu, atunci când toţi primeam aplauze la scenă deschisă. Mă bucuram să mă aflu cu ai mei în faţa lumii şi să-i facem astfel faţă. Dar când dirijez alte orchestre din străinătate, nu mă gândesc că e aplaudat un român, ci doar un dirijor. Dirijor care astăzi poate fi chinez, mâine ungur sau australian. Nici nu cred că se mai pune aşa problema pentru cei care aplaudă. Le-a plăcut sau nu le-a plăcut ce-au auzit. În străinatate se vorbeste astăzi destul de puţin despre naţionalitatea vreunui artist. Asta şi datorită faptului că graniţele s-au deschis. Desigur, concurenţa e astfel mult mai mare, acum când nu mai ai un alt suport decât cel al propriei tale calităţi. Te afli doar tu, faţă în faţă cu tot restul lumii. De mai mulţi ani pe afiş nu-ţi mai apare decât numele, fără altă specificare. Nu mai aparţii unei ţări anume, ca la competiţiile sportive, deci nu mai ai nici suporteri. Sigur, există şi situaţia în care se cântă muzică românească populară, ca Zamfir cu naiul lui. Asta e altceva. Eşti român şi chiar asta se aşteaptă de la tine. Dacă vorbim însă despre un dirijor care dirijează Beethoven, ei bine, oricine şi de oriunde se dirijează Beethoven. Important este doar cum o face...

Personal, îmi pun speranţa doar într-un singur segment al acestui popor, şi anume în tineret. Am o fiică de 25 de ani care, deocamdată, nu are deloc în gând să emigreze. Din păcate, ea şi alţii ca ea sunt o excepţie, pentru că marea majoritate a colegilor ei de generaţie aspiră doar la a pleca definitiv în străinatate. Aici, responsabilitatea cade în întregime pe clasa politică, ce încă nu a descoperit secretul transformării României într-o ţară atractivă pe termen lung. Dar mai există între tineri şi o parte care doreşte să se specializeze doar în străinătate, să devină cât mai tari în profesiunea aleasă, la concurenţă cu cei de-afară, apoi să se întoarcă şi să trăiască bine aici. Nu văd de ce ar fi ruşine ca cineva să aspire la a trăi bine în ţara lui. Mi se pare cel mai legitim lucru. Mă uit şi la "copiii" mei din Orchestra de Tineret. Mulţi dintre ei doresc să plece, dar sunt şi unii care încearcă să-şi construiască un viitor acasă. Mi-aduc aminte de prima întâlnire cu ei, în care le-am spus: "Aţi venit aici să învăţaţi. Ştiţi să cântaţi fiecare de unul singur, dar nu şi în orchestră. Abia după ce veţi învăţa ce înseamnă adevărata meserie de orchestrant veţi putea să aplicaţi asta la locurile voastre de muncă de acum sau din viitor". Deci, pornim de la nişte date profesionale individuale şi ajungem treptat la un comportament şi la o capacitate de exprimare controlată şi subordonată necesităţilor grupului din care facem parte. Aşa am conceput această acţiune, ca aceşti tineri să ducă mai departe un întreg concept de viaţă, calibrat şi dedicat unei acţiuni colective. Orchestrele româneşti sunt foarte variate ca vârstă, capacitate individuală şi ca mentalitate. În majoritate, sunt remarcabil de eterogene şi individualiste. Este important să apară cu încetul oameni noi, nu doar bine pregătiţi, dar şi capabili de a introduce o nouă atitudine faţă de muncă. Orchestra e de fapt o societate omenească în miniatură. Se mai aseamănă şi cu o echipă sportivă, care e cu atât mai bună cu cât există o mai bună coeziune între membrii ei. Sigur, proporţiile diferă: în loc de 11 participanţi, avem 90. Ceea ce e cu atât mai greu de realizat. Pentru asta, orchestra nu poate funcţiona decât condusă de un dirijor capabil să imprime acea unitate de acţiune, absolut necesară pentru coerenţa oricărui fenomen. Şi ce, oare, poate fi mai organizat decât muzica în general şi orchestra în mod special! Orice orchestră creşte doar prin activitatea unui dirijor de valoare. Nu degeaba se spune că nu există orchestre proaste, ci doar dirijori slabi!".

S-a văzut vreodată Cristian Mandeal... politician? "Pe la începutul anilor ’90 am fost curtat de diferite partide, să intru în politică. N-am vrut şi am dat tuturor un unic răspuns: eu nu fac politică de partid, am o singură politică. Se numeşte Filarmonica George Enescu. Fără a da lecţii nimănui, cred totuşi că dacă toată lumea ar face la fel (la firma X, la uzina Y etc.) lucrurile ar merge altfel în România. Mi se pare că noi vorbim prea mult, ne agităm, ne risipim, ne revoltăm, ne criticăm şi ne certăm prea mult, vedem veşnic paiul din ochiul celuilalt şi mai puţin bârna proprie... Mai cred că ne-ar sta mult mai bine să ne vedem frumuşel, cu cuminţenie, corectitudine şi temeinicie de treabă, fiecare din noi la locul ce ne-a fost dat. Cred că societatea asta şi implicit viaţa noastră ar merge mult mai bine dacă am vorbi mai puţin şi-am face mai mult".