Legi pentru dezrobirea ţiganilor, nu a romilor

La 20 februarie 1856 a fost promulgată Legea pentru desfiinţarea robiei în cazul ţiganilor particulari, aflaţi în proprietatea boierilor. Un document, ca multe altele, în care termenul folosit era ţigan, şi nu rom.

Dezrobirea ţiganilor a fost o componentă importantă a modernizării sociale a principa­te­lor române, fiind practic prima mare re­for­mă socială a principatelor. Potrivit site-ului divers.ro, dedicat minorităţilor etnice, cea mai timpurie atestare documentară privind existenţa ţiganilor pe teritoriul ţărilor române datează din 1385, într-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan I, care dăruieşte Mă­năs­tirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani. În Moldova, ţiganii sunt amintiţi prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruieşte Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiţi ţiganii mănăsti­rilor Visnevati (1429) şi Moldoviţa (1434).

În Transilvania, prima informaţie despre prezenţa ţiganilor se referă la Ţara Făgăraşului. În timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, precum şi 17 ţigani de cort.

În ceea ce priveşte sosirea ţiganilor pe teritoriul ţărilor române istoriografia română re­pre­zentată de Nicolae Iorga, dar şi de alţi istorici români, face referire la faptul că ţiganii au venit în principatele române o dată cu invazia mongolă din 1241-1242.

În cursul Evului Mediu, ţiganii din statele româneşti au reprezentat o importantă categorie socială. Fie că era vorba de ţiganii robi domneşti, robi mănăstireşti sau robi boiereşti, delimitarea categoriilor de ţigani era realizată în funcţie de apartenenţa la stăpân.

Ţiganii erau departe de a constitui o po­pu­­laţie omogenă, însă atât documentele interne ale Ţării Româneşti şi Moldovei, dar şi relatările că­lătorilor străini care au luat contact cu realităţile din statele româneşti prezentau două tipuri de ţigani, sedentari, care locuiau şi munceau pe moşia sau la curtea domnească sau a stăpânilor lor, şi ţigani nomazi.

Ideea emancipării ţiganilor a fost îmbrăţişată şi susţinută prin diferite articole sau studii la începutul secolului al XIX-lea de reprezentanţi de seamă ai iluminismului românesc printre care: Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri Gheorghe Asachi.

Regulamentele Organice adoptate în Ţara Ro­mâ­nească şi Moldova în 1831 au menţinut robia ţiganilor, necontestată la nivelul factorilor po­li­tici. Reglementările care intervin îi privesc doar pe ţiganii statului, iar prin articolul 67 şi 95 din Regulamentul Organic al Ţării Ro­mâ­neşti şi articolul 79 din Regulamentul Organic al Moldovei, ţiganii statului trebuie să înde­pli­nească aceleaşi obligaţii fiscale ca şi oamenii liberi. De asemenea, conform articolului 95 al Regulamentului Organic din Ţara Româneas­că şi articolului 86 al celui din Moldova este subliniată ideea sedentarizării ţiganilor, pentru lichidarea nomadismului şi încadrarea lor într-un sector agricol sau meşteşugăresc.

Adunarea Obştească Extraordinară din Ţara Românească a adoptat, în 1831, "Regulamentul privind îmbunătăţirea soartei ţiganilor statului" care urmărea statornicirea ţiganilor şi de­prin­derea lor cu munca pământului. După mo­de­lul acestui document, Adunarea Moldoveană a adoptat un "Regulament pentru statornicirea ţiganilor", ca o anexă a Regulamentului Orga­nic. Documentul promova aşezarea ţiganilor statului pe moşiile particulare, aceştia ob­ţi­nând astfel o serie de scutiri fiscale. În 1834, Ion Câmpineanu i-a eliberat din robie pe ţi­ga­nii săi, pe care-i moştenise de la părinţi. Ideea emancipării ţiganilor a început să prindă contur, deşi fapta sa nu a avut un ecou similar prin­tre ceilalţi boieri proprietari de ţigani.

Cronologia măsurilor de dezrobire
Muntenia (Ţara Românească)
16/28 martie 1843. Adunarea Obştească a Ţării Româneşti a votat Legea pentru desfiinţarea dajnicilor de sub administraţia Vorniciei temniţelor şi trecerea lor sub admi­nistraţia ocârmuirii judeţelor.
Promulgată prin Ofis domnesc la 22 martie/2 aprilie 1843. Întâia lege prin care se desfiinţa robia pentru o categorie de ţigani ai Statului, categorie socială scoasă din evidenţele fiscale ale Vorniciei temniţelor şi trecerea sub admi­nistraţie civilă.

28 august/9 septembrie 1843. Dispoziţia circulară a Ministerului Treburilor din Lăuntru al Ţării Româneşti, prin care proprietarii de ţigani erau obligaţi ca în termen de 18 luni să se îngrijească de "statornicia ţiganilor nomazi în aşezări şi în case, fie pe propriile moşii, fie pe alte altora". Cei găsiţi după un an şi jumătate umblând prin ţară urmau să fie aşezaţi de către autorităţi pe domenii ale statului.

11/23 februarie 1847. La propunera domnitotrului Gheorghe Bibescu, Adunarea Obştească a Ţărilor Române a adoptat o Lege prin care erau eliberaţi din robie, fără nici un fel de despăgubire, "ţiganii Mitropoliei şi episcopiilor, mănăstirilor, matocurilor bisericeşti şi ai oricăror alte aşezăminte publice".

9/21 iunie 1848. În Proclamaţia de la Islaz a revoluţionarilor munteni era menţionat un articol privind "emanciparea robilor ţigani, fără nici un fel de despăgubire".

26 iunie/8 iulie 1848. Guvernul Provizoriu de la Bucureşti a decretat "eliberarea robilor ţigani ai boierilor, începând cu data de 10/22 iulie 1848".

22 noiembrie/4 decembrie 1850. Dom­nitorul Barbu Ştirbei a interzis prin Ofis ca "familiile de ţigani să mai fie despărţite prin donaţii sau vânzare; Ofisul interzicea, de asemenea, vânzările de ţigani sub patru membri (atunci când era vorba de una până la trei familii). În cazurile respective, proprietarii particulari erau "obligaţi să se adreseze Visteriei care-i răscumpăra şi-i punea în libertate".

8/20 februarie 1856. Decretată legiuirea pentru emanciparea ţiganior din Ţara Ro­mâ­neas­că. S-a desfiinţa robia ţiganilor aparţinând proprietarilor particulari, cu despăgubire de 10 gal­beni pentru fiecare persoană, plătită eşa­lonat în mai mulţi ani. Ţiganii erau obligaţi să se statornicească, fiindu-le interzisă stră­mu­ta­rea pe o perioadă de 10 ani (două perioade fiscale a cinci ani fiecare).
Astfel, în Moldova şi în Muntenia, deveneau oameni liberi, peste 250.000 de foşti ţigani robi.

Moldova
31 ianuarie/12 februarie 1844. La pro­punera domnitorului Mihail Sturtza, Adunarea Obştească a Moldovei a votat "Legea pentru re­gularizarea ţiganilor Mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor îndeobşte", în baza căreia "ţiganii aparţinătorii Bisericii şi aşezămintelor mănăstireşti - deveneau liberi".

August 1848. Mihail Kogălniceau a elaborat programul revoluţionar intitulat "Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova", ce cuprindea un articol referitor la "desfiinţarea robiei ţiganilor".

10/22 decembrie 1855. Adunarea Obştească a Moldovei şi domnitorul Grigore Al. Ghica au adoptat "Legea pentru desfiinţarea robiei şi regularizarea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare către stat". Ţiganii aflaţi în proprietăţile private erau eliberaţi din robie, cu drept de strămutare de pe o moşie pe alta. Despăgubirea proprietarilor se fixa la 8-4 galbeni de persoană, în funcţie de categorii - lingurari, respectiv lăieşii. "Invalizii şi sugarii" erau exceptaţi de la despăgubire.

"O dezbatere extrem de utilă"
Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Romi, Robert Laurenţiu Iapornicu, a transmis redacţiei noastre un punct de vedere pe care îl redăm integral.
"Urmărim cu interes şi îngrijorare crescândă Campania Jurnalului Naţional privind schimbarea denumirii de «rom» în cea de «ţigan». Mandatul nostru, ca instituţie guvernamentală implicată în elaborarea şi coordonarea programelor şi strategiilor de incluziune a romilor, este limitat, ceea ce ne impune să lăsăm comentariile şi decizia privind corectitudinea politică a unei asemenea intreprinderi forurilor competente. În ceea ce ne priveşte ca instituţie, funcţionăm în baza unor documente normative emise de Guvernul şi Parlamentul României, încă din 1990, când romii au fost recunoscuţi ca minoritate naţională/etnică de România, cu denominaţia «rom».
Subscriem la ideea că atât Memorandumul H03/ 169/ 31.01 1995, cât şi Memorandumul D2/ 1094/ 29.02.2000 emise de MAE nu au, juridic, un caracter obligatoriu. În ceea ce priveşte Parlamentul şi Guvernul României, acestea şi-au armonizat în decursul vremii legislaţia la normele internaţionale, superioare dreptului intern. Nu doar în ceea ce priveşte dreptul minorităţii rome de a-şi păstra etnonimul, cât şi dreptul acesteia la un tratament egal, în calitate de cetăţeni ai Ro­mâ­niei. Considerăm însă, alături de cititorii Jur­nalului Naţional, că dezbaterea este ex­trem de utilă, ca expresie a opiniei publice, şi trebuie să continue până ce răspunsurile faţă de situaţia dezastruoasă a ghetourilor rome din România şi Europa îşi vor găsi reglemen­tă­rile. Este o responsabilitate comună, ca ce­tă­ţeni, dar şi o înţelegere a faptului că fiecare trebuie judecat individual, după faptele sale, nu colectiv. În acest sens, agendările mass-media, în numele libertăţii de exprimare, riscă să se substituie ordinii de drept, un abuz care poate prolifera în confruntări interetnice. Pentru a preîntâmpina o asemenea situaţie şi pentru a argumenta dialogul fertil, instituţia noastră poate pune la dispoziţie documente, norme, puncte de vedere ale experţilor în domeniu privind situaţia romilor din România. În acelaşi mod, pentru a stimula exprimarea opiniilor romilor, vom organiza mese rotunde şi dezbateri publice, în cadrul unei Campanii naţionale, în care ne-ar face plăcere să ne fiţi parteneri. În speranţa unei fructuoase cooperări, Robert Laurenţiu Iapornicu, preşedinte.