"Chestiunea taraneasca"

Situatia mizera a taranilor care s-au rasculat la 1907 nu era o problema necunoscuta in epoca. De mai bine de o jumatate de secol, politicienii incercau sa gaseasca solutii pentru rezolvarea "chesti-unii taranesti".

PITORESC. In general, fotografiile cu "viata la tara" prezinta imagini pitoresti, ca si poeziile samanatoriste

Situatia mizera a taranilor care s-au rasculat la 1907 nu era o problema necunoscuta societatii romanesti in epoca. De mai bine de o jumatate de secol, politicienii incercau sa gaseasca solutii pentru rezolvarea "chestiunii taranesti", insa masurile luate "pe teren" nu au ameliorat saracia locuitorilor satelor.

La inceputul secolului al XX-lea, conditiile de trai ale taranului roman nu se deosebeau cu mult de cele existente in evul mediu. In satele sarace inca se mai locuia in bordeie, educatia, desi gratuita, nu ajunsese decat in mica masura la tarani, iar "nivelul de trai" nu se putea compara in nici o privinta cu al fermierului occidental.

"FORME FARA FOND". Dupa constituirea Romaniei moderne (1859), politicienii au incercat sa faca din societatea romaneasca o "clona" a Occidentului. Imitatiile nu s-au limitat doar la nivelul institutiilor statului, ci si in ceea ce privea organizarea sociala - se pun bazele burgheziei, apare proletariatul o data cu dezvoltarea industriei etc. Insa marea majoritate a locuitorilor Principatelor nu erau orasenii, ci tarani cu statut social destul de neclar. Desi erau liberi juridic prin desfiintarea iobagiei la jumatatea secolului al XVII-lea (prin Asezamintele lui Constantin Mavrocordat), locuitorii satelor nu aveau pamant, fiind nevoiti sa lucreze pe loturile latifundiarilor, prestand asa-numita claca (un numar de zile lucrate pe saptamana in schimbul dreptului de a exploata un lot de pamant). Cu toate ca Alexandru Ioan Cuza si Mihail Kogalniceanu militau pentru improprietarirea taranilor, marii proprietari de pamant conservatori se impotriveau, sustinand ca faramitarea loturilor dauna viitorului agriculturii. "Solutia" a fost o lovitura de stat data de Cuza, in urma careia a fost adoptata reforma agrara (26 august 1864), prin care circa 511.000 de familii au primit 2.000.000 hectare de pamant arabil.

INAPOIERE. Taranii care aveau si utilaje agricole si animale de tractiune erau considerati instariti

SOLUTII "POPORANISTE". Desi pe moment taranii au vazut ca un "miracol" improprietarirea, curand aveau sa se confrunte cu dificultati economice. Loturile repartizate erau prea mici in comparatie cu nevoile lor, nu aveau unelte si animale de povara pentru lucrarile din agricultura, iar prin mosteniri pamantul primit s-a divizat. Astfel ca, la inceputul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, "chestiunea taraneasca" devenea din nou de actualitate. De aceasta data in "disputa" privind rezolvarea "chestiunii" s-au implicat si exponentii curentelor intelectuale nou aparute, o data cu dezvoltarea universitatilor (la Iasi si Bucuresti) si presei.

Curentul poporanist promovat de intelectualul basarabean Constantin Stere propunea o impartire "dreapta" a loturilor de pamant catre tarani si crearea unei economii agrare. El a fost influentat de ideile narodnicismului din Rusia, aparute intr-un context social asemanator aceluia din Romania. Ca si in Principate, taranii rusi fusesera improprietariti in anul 1861 de tarul Alexandru al II-lea, care a vrut astfel sa modernizeze societatea rusa conservatoare. Insa in Rusia taranii nu au primit loturi individual, ci prin intermediul obstilor satesti, care distribuiau apoi pamantul catre familiile componente, dupa nevoi. Masura nu i-a scos din saracie pe taranii rusi, aparand astfel curente intelectuale radicale (printre care si viitori bolsevici), care propuneau o "revolutie rurala" in urma careia tot pamantul urma sa ajunga la tarani.

Constantin Stere nu sustinea o "revolutie rurala" ca in Rusia, insa era de acord cu principiul impartirii marilor proprietati catre tarani. Opina ca industrializarea Romaniei era o perspectiva nerealizabila, deoarece nu exista o piata interna. Garabet Ibraileanu, un alt adept al poporanismului, proiecta astfel viitorul taranului roman: "Tara aceasta sa fie de mici proprietari, o puternica si fericita democratie rurala. Fiind mai bogati decat azi, taranii si-ar trimite fiii si fiicele la scoli, care s-ar intoarce cu oarecare cultura, unii, cei mai distinsi, si cu cunostiinta vreunei limbi straine... Satele noastre cu case cu una, doua odai, oamenii imbracati bine, aproape nemteste, fiica taranului canta romante la piano, ori citeste nuvelele domnului Sadoveanu, tatal citeste telegrame despre ce se intampla in lumea larga...".

ALTE PROIECTE. Predictiile sociale optimiste ale poporanistilor sunt respinse la sfarsitul secolului al XIX-lea de teoria "neoiobagismului", formulata de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Acesta luase si el contact cu intelectualii narodnici din Rusia, tara din care se refugiase in Romania. Insa ulterior va imbratisa ideile marxiste. El vedea destul de sumbru realitatile romanesti, sustinand ca taranii erau supusi unei noi aserviri prin invoielile pe care le semnau cu marii proprietari de pamant. Astfel s-ar fi ajuns la o "neoiobagie", din care se putea iesi numai prin "infratirea" locuitorilor satelor cu muncitorii pentru o "revolutie proletara".

Al treilea curent pro-taranesc important anterior rascoalei din 1907 a fost samanatorismul, fondat de profesorii universitari Nicolae Iorga (de la Bucuresti) si A.C. Cuza (de la Iasi). Insa perspectiva lor era una nationalista si nu sociala. Sustineau ca taranii, alaturi de "adevaratii boieri romani", invatatori si preoti reprezinta "esenta natiunii", in opozitie cu strainii si parvenitii care "parazitau" potentialul de dezvoltare al tarii.

Toate aceste curente care-i implicau pe tarani in perspectivele de viitor ale Romaniei au ramas numai la stadiul de proiecte ipotetice si articole de ziar. Nimeni nu i-a intrebat pe tarani ce parere au despre viitorul lor sub raportul acestor teorii. Au fost si atunci doar "cobaii" de pe masa de lucru a intelectualilor poporanisti, socialisti sau samanatoristi, asa cum vor fi taranii in anii colectivizarii decise de comunisti.

RASCOALA DEGEABA. Desi in perioada rascoalei politicienii si intelectualii "progresisti" s-au inghesuit in presa sa-i planga pe taranii impuscati, dupa evenimente realitatile sociale rurale au ramas neschimbate. "Chestiunea tarananeasca" desi era o tema "de actualitate" a ramas fara rezolvare pana dupa primul razboi mondial. Romania a intrat in conflict abia in 1916, insa mobilizarea a inceput inca de la inceputul conflagratiei, din vara anului 1914. Taranii-soldati, cum erau majoritatea celor inrolati, nu intelegeau nimic din "cauzele politice si nationale" ale razboiului, spre a fi "manati in lupta". Pentru motivarea lor, li s-a promis insa pamant, moment in care nu au ezitat sa plece pe front. Pentru a-i convinge, regele Ferdinand a dat primele dispozitii legale ale improprietaririi inca din perioada conflictului. Victoriosi la Marasti, Marasesti si Oituz, taranii-soldati asteptau dupa terminarea conflagratiei sa vada "visul cu ochii".

REFORMA RADICALA DIN 1921. Reformele sociale nu s-au putut face imediat dupa terminarea razboiului, deoarece Romania trecea printr-un proces de unificare administrativa, iar Tratatul de pace s-a semnat abia in 1920. In aceste conditii, unii tarani devenisera neincrezatori in privinta improprietaririi, dorind urgentarea procedurilor. Pentru a le stinge "setea de pamant", primul-ministru Alexandru Averescu a dispus inceperea impartirii pamanturilor inca inaintea promulgarii unei legi speciale. In prezenta sa si a altor membrii ai guvernului, la 22 septembrie 1920 primele parcele au fost distribuite taranilor in localitatea Gurbanesti din judetul Ilfov. Guvernantii nu le-au inselat asteptarile locuitorilor satelor, iar la 17 iulie 1921 au emis legea agrara, prin care au fost expropiate 6.000.000 de hectare de teren arabil, fiind improprietariti aproximativ 1.400.000 de capi de familie. Prin amploarea sa, reforma agrara din Romania a fost cea mai radicala din Europa de Est, cu exceptia Rusiei sovietice unde bolsevicii au impartit pamantul "egalitar", pentru a-l integra in anii ’30 in colhozuri.

Entuziasmul improprietarii s-a "consumat" rapid, deoarece taranii s-au confruntat cu grave probleme economice. Facand imprumuturi la banci pentru a cumpara utilaje au ajuns repede datori si au pierdut o parte din loturi, pe care le pusesera garantie. Veniturile acumulate de pe terenurile primite la improprietarire acopereau cu greu cheltuielile unei gospodarii, mai ales ca in anii ’20-’30 Romania a avut o natalitate mare. Tot din aceasta cauza loturile s-au faramitat prin mosteniri. S-a ajuns la situatia in care doar jumatate dintre locuitorii satelor erau activi in agricultura, restul constituind "proletariatul rural", care nu avea loturi si cauta de munca pe la vecini. In anii ’30, circa trei sferturi din gospodarii aveau sub 5 hectare de teren arabil, cu mult sub limita unei ferme rentabile.

SARACIE. Majoritatea caselor erau din chirpici si acoperite cu paie

"STATUL TARANESC". In aceste conditii, "chestiunea taraneasca" a redevenit de actualitate la putin timp dupa terminarea primului razboi mondial. Formatiunile politice aparute dupa 1918 au inclus in programele politice masuri pentru categoria taraneasca majoritara, insa prea putine au fost puse in practica.

In primii ani dupa razboi, partidul dominant al Romaniei nu a fost PNL-ul lui Ionel Bratianu, ci nou-aparutul Partid al Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. Bazata pe o ideologie populista, aceasta formatiune isi centra propaganda in jurul statutului de erou al razboiului pe care il avea Alexandru Averescu. Avand puterea in mana, generalul a luat si primele masuri ale improprietarii, in septembrie 1920, devenind un "apostol" al taranimii. Insa curand popularitatea lui s-a stins, iar partidul sau s-a divizat si a devenit neinsemnat.

Mult mai puternic a fost insa curentul taranist, care afirma prin programul politic ca are in vedere imbunatatirea nivelului de trai al locuitorilor satelor. Aceasta doctrina a fost fondata in anii ’90 ai secolului al XIX-lea de invatatorul Constantin Dobrescu-Arges, cerand drepturi si libertati pentru tarani, precum si ameliorarea situatiei lor. In decembrie 1918 un grup de tarani, invatatori si preoti au reinfiintat partidul, avandu-l in frunte pe Ion Mihalache. Inca de la inceput, Partidul Tarannesc a propus solutii radicale, precum exproprierea tuturor mosiilor si impartirea lor la tarani sau desfiintarea jandarmeriei rurale. Politicienii taranisti au fost acuzati in 1921 de liberali ca aveau relatii cu Moscova, iar conservatorul Alexandru Marghiloman sustinea ca "ura si lupta de clasa constituie un act nepatriotic".

La jumatatea anilor ’20, taranistii lui Mihalache si-au mai domolit tonul radical, apropiindu-se de Partidul National din Transilvania, condus de Iuliu Maniu. Cele doua formatiuni au fuzionat in 1926 formand Partidul National-Taranesc, avand in program si masuri pentru ameliorarea situatiei satelor.

Curentul social al noii formatiuni s-a numit "taranism", avand la baza teoria antebelica poporanista. Principalul teoretician al taranismului a fost Virgil Madgearu, membru fondator al Partidului Taranesc. Acesta fusese in epoca un reputat economist, punandu-si cunostintele in slujba partidului. Madgearu si-a prezentat doctrina ca o alternativa la situatia din Rusia, unde o "revolutie proletara" preluase fraiele unui stat populat de tarani. Milita pentru o "economie taraneasca" prin pastrarea specificului micilor gospodarii rurale, in fata tendintelor europene de industrializare pe scara larga. In opinia sa, agricultura trebuia eficientizata prin asociearea gospodariilor taranesti pe sistem corporativ. Idealul agricol era formarea unor "ferme-model", care sa exploateze terenul la standarde moderne.

La nivel social, national-taranistii promovau teoria "statului taranesc", subordonat nevoilor si intereselor populatiei de la sate. "Obsti satesti" era forma administrativa recomandata comunitatii rurale.

Preocupari pentru "chestiunea taraneasca" au avut si legionarii. Insa ei nu s-au interesat prea mult de solutii sociale pentru locuitorii satelor, studiindu-i pe tarani din punct de vedere nationalist, ca si miscarea samanatoriosta de la inceputul secolului. Taranii erau considerati "esenta natiunii", "adevaratii romani", in comparatie cu locuitorii oraselor (in buna parte ne-romani), "vanduti" evreimii si capitalismului. Misticismul religios practicat de Corneliu Zelea-Codreanu i-a atras pe tarani in miscarea sa, insa Legiunea nu a intocmit un proiect social distinct privind viitorul satelor.

OPOZITIE "Daca voiti sa faceti pe taran liber, nu-l invatati a hrapi ce este al altuia. Dati taranilor libertatea si ei vor cumpara pamant, cand vor socoti de trebuinta. Si apoi ce credeti, ca numai in proprietatea cea mica sta scaparea si puterea unei tari? Romanul nu are atat nevoie de pamant cat de a scutura lenea care este la el un viciu de veci, acel al rasei latine, mai fiind insa adaosa si prin lipsa de trebuinti" Barbu Catargiu politician conservator, 1862

NEOIOBAGIA "La noi, o clasa taraneasca mijlocie, ca atare, aproape nu exista. Inalienabilitatea pamanturilor, de o parte, si relatiile de productie neoiobagiste, de alta, impiedica stabilirea proprietatii mici taranesti propriu-zise si a proprietatii mijlocii. Proprietatea mijlocie e reprezentat la tara prin negustori, carciumari, fosti notari, camatari, uneori prin dascali si preoti, care acapareaza pamanturile taranilor saraci prin fel de fel de mijloace, in special prin arendari cu termene atat de lungi, incat ele reprezinta o vanzare deghizata si frauduloasa" Constantin Dobrogeanu-Gherea

COMUNISTII SI "CHESTIUNEA TARANEASCA"

In perioada interbelica, Romania nu a reusit sa depaseasca statutul de "stat agrar", astfel ca si dupa al doilea razboi mondial, peste 80% din populatie locuia la sat. Instruiti de Moscova, comunistii romani s-au preocupat indeaproape de "chestiunea taraneasca" dupa 23 august 1944. Desi ei militau pentru un "stat proletar", nu puteau omite ca majoritatea populatiei traia in mediul rural. Inca din toamna anului 1944 activistii de partid au fost trimisi la sate pentru a le promite taranilor o noua impartire a pamanturilor, de aceasta data "dreapta" si rapida. In unele zone, reforma din 1921 nu fusese incheiata nici dupa razboi, din cauza tergiversarilor impartirii loturilor primite la improprietarire. Pentru a-si arata eficienta, comunistii au coordonat impartirea pamanturilor "fascistilor" de catre tarani, incurajand prin "Scanteia" aceasta atitudine "justitiara". Foarte rapid, in martie 1945, guvernul Groza a emis o noua reforma agrara, prin care proprietatile mai mari de 50 de hectare au fost impartite la tarani, intaiul titlu de proprietate fiind inmanat chiar de primul-ministru. Insa ca si in Rusia anilor ’20, masura a fost menita doar sa-i atraga pe tarani de partea comunistilor, deoarece in 1949 a inceput procesul de colectivizare a agriculturii.