Românii din Timocul bulgăresc şi hora morţilor

de Iulia Gorneanu | 04 Iul 2010 • 00:00

Între Calafat şi Vidin, Dunărea curge albastră şi rece fără să-i pese că-i graniţă, fără să-i pese că dincolo de curgerea ei sunt românii "de dincolo", de dincolo de lume şi de timp, de dincolo de ţară şi istorie, de dincolo de dureroasa noastră indiferenţă.

Ţara lor e limba română, limba română vorbită în şoaptă, de nu ştii de se roagă ori îţi povestesc ceva, limba română vorbită în gând să n-o audă bulgaru', limba română vorbită cu frică să nu-şi piardă cuvintele prin nerostire. Limba română ca o Cântare a Cântărilor pentru fraţii noştri uitaţi prin satele din Timocul bulgăresc.

Am trecut astă-toamnă Dunărea despărţitoare pentru a-i revedea pe românii timoceni a căror muzică am ascultat-o prima oară anul trecut la Tarafuri şi Fanfare. Am ascultat-o şi n-am mai uitat-o. Melosul balcanic, pe alocuri cu influenţe orientale, grefat pe sonorităţi străvechi româneşti, mi-a rămas în minte mult timp după aceea: concret, palpabil, tulburător. Într-un exerciţiu de imaginaţie încercam să văd locul de unde vin, încercam să desluşesc astfel taina cântării lor şi misterul emoţiei mele, o muzică nemaiauzită şi atât de a mea, o muzică în care m-am regăsit şi în care mi-am recunoscut neamul.

VLAHII
La graniţă ne-a aşteptat doctorul Ivo Gheorghiev, călăuza noastră în Timocul bulgăresc: "Binele rumânilor din Bulgaria plecă odată cu turcul, la 1877. După aceea procesul de asimilare s-a făcut cu biciul". Ivo ştie ce spune: a luptat, a suferit, a deznădăjduit, a sperat, a răbdat, a crezut cu toată fiinţa că identitatea neamului său va dăinui la sud de Dunăre. I-au pus sechestru pe cărţile româneşti, l-au arestat, i-au bulgarizat numele, i-au confiscat bunuri nepreţuite, amintiri de familie pierdute pentru totdeauna. Îi spun vlah şi îl privesc cu aroganţă şi superioritate, ca de altfel pe toţi românii din Timocul bugăresc. Iar vlahii s-au obişnuit într-atât cu asta încât de multă vreme nu mai aşteaptă nimic nici de la ei, nici de la noi.

Am lăsat în urmă Vidinul, Cetatea Diului cum atât de frumos i se mai spune, şi ne-am îndreptat spre Rabova, unul dintre cele peste 30 de sate româneşti risipite de-a lungul Dunării. Drumul şerpuitor ieşea de pe asfaltul cenuşiu şi intra în povestea călăuzei noastre ca într-un tunel din altă lume. Am trecut pe lângă Pădurea Basaraba cu izvorul făcător de minuni, pe lângă Mănăstirea Albotina, săpată în stânca alb-gălbuie precum oasele pelerinilor care au ales să moară aici spre a-şi salva sufletul, pe lângă poiana cu acelaşi nume, unde se întâlnesc mii de români în fiecare primăvară pentru a reactualiza un ritual tracic de o fabuloasă transcendenţă, neatestat în nici o altă parte: Hora Morţilor. Atunci "rumânii joacă cu morţii lor". Dacă până la jumătatea secolului trecut îmbrăcau un om din neam cu straiele mortului şi îl integrau în horă, acum dansează cu fotografiile celor care au trecut ultimul prag. Nu e jelanie, e veselie, nu e durere, e bucurie. Li se cântă horele cele mai dragi lor în timpul vieţii, muzicanţii le ştiu, li se vorbeşte, li se spune pe nume. Iar morţii sunt cu ei. Sufletele lor înfloresc în Poiana Albotinei flori înmiresmate şi tămăduitoare, flori sfinte şi miraculoase, flori albe de "frâsânel", răsărite în fiecare an de Paşti odată cu Hora Morţilor. Aş vrea să facem popas, dar telefonul lui Ivo sună pentru a doua oară. Filip, fiul său, ne dă de veste că
s-au adunat muzicanţii şi ne aşteaptă.

RABOVA
Satul e la fel de pustiu ca multe de pe la noi. Case cumpărate, case de vânzare, case abandonate de tinerii care-şi încearcă norocul prin lumea mare. "Au fost mii de rumâni aici, au mai rămas vreo 600." Biserica mare şi albă se decupează auster din peisaj. Aflu că e singura unde se permite ca slujba să se ţină în limba română.

Acasă la părinţii lui Ivo ne întâmpină Filip, de mână cu sora lui, Ioana. Vorbeşte perfect româneşte, cu toate că la şcoală toate materiile sunt predate în bulgăreşte. În jurul mesei din curte ne aşteaptă Valeri lu' Melcu, cu doba mare, Asen a lu' Pavel cu clarinetul, Goşă a lu' Buric cu trompeta, Pascu lu' Ştefan, cu ocarina... români muzicanţi din Timocul bulgăresc. Ştiu cântări de nuntă, de joc, de drum, ştiu balade şi cântece lirice, bătrânul Pascu lu' Ştefan ştie o variantă de Mioriţa de o frumuseţe tulburătoare. Folosesc instrumente cu timbre diferite, melodiile fiind susţinute ritmic de dobă. Clarinet - trompetă - ocarină - dobă. Improvizaţia face ca muzica lor să strălucească, să fie unică, pendulând între Orient şi Balcani.

IMAGINI
Nu sunt recunoscuţi ca minoritate, nu au învăţământ de stat în limba română, nu li se recunosc tradiţiile, muzica, ritualurile. În timpul comunismului li s-a spus că sunt "vlahi", adică un fel de ţigani, ai nimănui, veniţi de niciunde, iar lucrurile nu s-au schimbat prea tare. Stau de vorbă cu Pascu lu' Ştefan, i se spune lăutaru' ăl mic ori "lăutăraşu'". "De pe urma lu' mama toţi cântară. Dar muriră. Am rămas numai io." Are 79 de ani şi e singur. Cântă cu vocea acompaniindu-se între strofe la fluier şi la ocarină. Până nu de mult cânta ca nimeni altul la vioară, acum spune că nu mai poate. De bătrâneţe. Are o grădină frumoasă şi o casă mare şi pustie. Am trecut pe lângă ea şi am crezut că e nelocuită. Povesteşte şi el despre străvechea Horă a Morţilor la care a cântat de când se ştie. El îi spune Hora Tristă. "Da' nu-i tristă, atunci e veselie, toţi rumânii joacă chiar dacă le-o murit cineva numa de câteva zâle." Pascu lu' Ştefan povesteşte cu voce joasă, tărăgănat, cu pauze lungi între fraze. Apoi începe a cânta. El este dintre cei care a trecut Dunărea despărţitoare, el a fost în "ţeară". Zâmbeşte cu privirea departe.

Caut împreună cu Filip poze vechi de la Hora Morţilor, caut imagini cu oameni în costum tradiţional de dinainte de comunism. Nu găsesc ce speram, cu toate că Filip îmi aduce tot mai multe poze. Apoi dispare în casă. Îmbrăcat cu o cămeşă românească veche cusută cu fir negru şi roşu, încins cu un brâu lat de lână, cu vestă ţesută în război şi căciulă de miel, Filip ne zâmbeşte din prag... Apare şi Ioana cu ie şi fotă în miniatură. Pui de români mândri, triumfători, luminoşi, certitudinea vie că în Timocul bulgăresc neamul nostru nu are de gând să uite de sine.