Ziua Culturii Naționale, celebrată la Academia Română

Programul evenimentului a cuprins prelegeri academice, cu tematici convergente către valoarea identitară a culturii, abordată din perspective umaniste şi ştiinţifice. În cadrul sesiunii, publicul prezent a audiat următoarele prelegeri: „Patronajul aulic ca model cultural” (acad. Răzvan Theodorescu), „Ştiinţa în cultura românească” (acad. Marius Andruh), „Elogiul limbii române: La începuturile terminologiei filosofice româneşti. Câteva remarci cu privire la experienţa eminesciană a lecturilor kantiene” (acad. Mircea Dumitru), „Ştiinţa şi identitatea naţională” (acad. Nicolae-Victor Zamfir), „Ştiinţă. Tehnologie. Societate” (acad. Ioan Dumitrache), „Cultura în pericol?” (acad. Nicolae Manolescu), „Miza identitară a culturii” (prof. univ. dr. Mircea Martin, membru corespondent al Academiei Române).

 Un subiect extrem de interesant a fost cel legat de miza identitară a culturii, de relația dintre știință, cultură și identitate națională, de situația actuală a culturii în România, precum și de raportul dintre explozia progresului tehnologic și evoluția societății.

Acad. Răzvan Theodorescu, moderatorul evenimentului, a vorbit despre modelul aulic european şi proiecţiile acestuia în Ţările Române, subliniind că unul dintre pericolele în care se află cultura de azi este „ruptura dintre vârfurile politice şi cele culturale”. Academicianul Marius Andruh a făcut un amplu excurs al dezvoltării ştiinţelor în România şi a subliniat realizările românilor fondatori de instituţii ştiinţifice în ultimele două secole. Acad. Mircea Dumitru a adus un elogiu preocupărilor filosofice ale lui Mihai Eminescu, traducător din Kant la vârsta primei tinereţi şi creator de vocabular filosofic autohton. În alocuţiunea sa, acad. Nicolae-Victor Zamfir, vicepreședinte al Academiei Române, a vorbit despre legătura dintre ştiinţă, cultură şi identitate naţională. Secretarul general al Academiei Române, acad. Ioan Dumitrache, a vorbit despre nivelurile de dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiilor şi despre provocările la adresa societăţii şi culturii la trecerea de la societatea informaţională la societatea bazată pe cunoaştere, într-o lume hiperconectată.

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, acad. Nicolae Manolescu, a deschis o serie de întrebări şi teme de discuţii extrem de actuale în contextul societăţii româneşti de azi: nevoia de instrucţie în şcoală, ca fundament al educaţiei, dezinteresul mass-media pentru marea cultură şi promovarea divertismentului şi a subculturii, locul literaturii în programele şcolare. Directorul „României literare” a afirmat că nu trebuie să uităm niciodată universalitatea literaturii române şi că de multe ori noi înşine ne provincializăm prin rămânerea în anumite tipare de atitudine şi de raportare.

Seria prelegerilor a fost încheiată de prof. univ. dr. Mircea Martin, membru corespondent al Academiei Române, care, sub genericul „Miza identitară a culturii”, a pornit de la reticenţa la afirmarea identităţii personale şi colective şi a afirmat necesitatea păstrării identităţii culturale atât la nivel individual, cât şi comunitar.

Evenimentul a fost încununat de recitalul „Domnule și Frate Eminescu”, susținut de actorul Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Recitalul a constat în împletirea unor fragmente din scrisorile lui Ion Creangă către prietenul său Mihai Eminescu şi versuri din mai multe poeme eminesciene.

Ziua Culturii Naţionale este sărbătorită în fiecare an la 15 ianuarie, data de naştere a poetului Mihai Eminescu, ca un omagiu adus creaţiei sale în ansamblul culturii române, dar, în acelaşi timp, şi pentru a aduce în atenţie rolul culturii în societatea de azi.

PATRONAJUL AULIC CA MODEL CULTURAL de acad. Răzvan Theodorescu

„Temă predilectă a cercetării iconologice de un secol ȋncoace, patronajul imperial, regal sau princiar dezvăluie idei şi permanenţe dinastice, dorinţe de ascensiune socială, idealuri estetice ȋmpărtăşite prin forţa unei autorităţi ȋncoronate, uneori peste timp, alteori imediat, respectivul act de patronaj devenind un model cultural cu limpezi conotaţii politice.

Afirmarea reuşitei sociale, a bogăţiei, a locului conducător ȋn societate, ca şi aceea a unei ideologii care se referea la continuitatea faţă de marile momente ale trecutului, imitarea acţiunii unor personalităţi ce marcaseră istoria veacurilor precedente şi a operei lor sunt toate elemente ale chestiunii centrale pe care am cercetat-o cȃndva, cea a patronajului. Evul mediu european ne oferă, de pildă, cazul patronajului pontifical al papei Pascal al II-lea de Pieda sau cel al papei Nicolae al III-lea Orsini, cel al regelui englez Henric al III-lea sau al comunei franceze Amiens, Renaşterea ne ȋntȃmpină cu mecenatul neamurilor Medici şi Montefeltro, Gonzaga şi Sforza, iar Barocul cu cel al cardinalului Maffeo Barberini devenit Urban al VIII-lea.

Există cazuri cu totul particulare care unesc idei politice, arhitecturi aulice şi arte vizuale. Pentru francul Carol cel Mare, creator de imperiu, ȋnălţȃnd capela sa de pe Rin, model i-a fost biserica San Vitale din Ravenna pentru că bizantinul Justinian fusese şi el, cu trei veacuri ȋnainte, un ȋntregitor de imperiu; pentru regii prusaci construind Potsdam-ul, Versailles-ul monarhului absolut Ludovic al XIV-lea era un model cu sensuri ideologice profunde; aşa cum ȋn istoria noastră modernă aplecarea spre neo-romȃnesc şi folclor al anglo-rusoaicei regine Maria sau simpatia cultivatului Carol al II-lea pentru ceea ce făptuia ȋn materie de urbanism, ȋntr-o altă latinitate, Benito Mussolini vor fi influenţat mode şi arhitecturi interbelice. Vechea cultură romȃnească a cunoscut şi ea modele dinastice izvorȃte din patronajul aulic şi ele sunt preţioase testimonii ale unei conştiinţe istorice statale.

Movileştii ridică o Suceviţă pictată la exterior precum ȋn timpul lui Petru Rareş pentru a reaminti tuturor descendenţa acestor boieri ajunşi pe tron din fiul lui Ştefan cel Mare, iar Şerban Cantacuzino construieşte ctitoria sa de la Cotroceni reȋnviind planuri, tehnnici, materiale şi motive decorative de la ctitoria lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş pe care o şi restaurează simbolic punȃnd pisania ȋn care aminteşte că părintele „Ȋnvăţăturilor” era „despre mumă strămoşul domniei mele”. Semnificativ, nepotul Cantacuzinilor Constantin Brȃncoveanu se va revendica şi el de la ȋnaintaşi pe care pune să fie pictaţi ȋn insolita frescă votivă din pronaosul bisericii domneşti din Tȃrgovişte – Neagoe Basarab şi Radu Şerban, Matei Basarab şi Constantin Şerban, cu toţi ctitori de cultură, e drept ȋntr-o  anumită gradaţie pe care un izvor al timpului o ȋnregistrează encomiastic:  un „Octoih” tipărit ȋn 1700 la Buzău de episcopul Mitrofan aminteşte că strămoşul patern al Brȃncoveanului Matei Basarab „au adus puţine şi necoapte...roduri”, pe cȃnd Şerban Cantacuzino, unchiul matern al domnului „s-au nevoit şi mai mult”, cu  roduri „nici de tot coapte şi nici iarăşi de tot crude”, ȋmplinirea aducȃnd-o, fireşte, voievodul ȋn scaun ce avea să fie, ȋn posteritate, un tragic model de principe ortodox.

Acest principe munificent este şi novator atunci cȃnd ridică reşedinţa sa de la Mogoşoaia, autentică „maison de plaisance” cu loggie venită din sugestii veneţiene – numită la 1702 „palat” cu un cuvȃnt care pătrundea atunci ȋn limba romȃnă –, iar acest model de edificiu aulic va fi de ȋndată adoptat de boierii munteni la Drugăneşti – unde unul din ctitori este pictat purtȃnd peruca adusă din „Ievropa” –, la Frunzăneşti, la Micşuneştii Mari, la Leordeni, la Tătărăştii de Sus.

Nu altceva se petrecuse ȋn principatul Transilvaniei unde ȋn nava nordică a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia sarcofagele de marmură ale familiei Zapolya – Isabella şi Ioan al II-lea Sigismund – copiază pe cele de calcar din nava sudică ale Hunedoreştilor – Ioan şi Ladislau –, ȋntr-un timp ȋn care modelul neamului princiar maghiar era tocmai acest neam romȃn maghiarizat, ȋn care fiul lui Ioan Zapolya se proclama „rex Hungariae ultimus”, iar la Bistriţa şi Cluj, Martin Brenner şi Gaspar Heltai, cronicarii familiei Zapolya, publicau pe cronicarul Corvineştilor,  italianul  Bonfini.

Vom regăsi acelaşi patronaj devenit model cultural ȋn Moldova unor domni străini şi pămȃnteni de după 1600 cȃnd un „homo novus” precum Vasile Lupu patrona ȋn prima parte a cȃrmuirii sale politica şi gustul pentru Levant ale unui Radu Mihnea, pentru ca uzurpatorul său, boierul de ţară Gheorghe Ştefan – cel ȋn legătură cu care Miron Costin avea să lanseze faimoasa propoziţie „nasc şi ȋn Moldova oameni” – preia formele insolite ale Goliei ieşene, vestită ctitorie vasiliană, la Caşinul unui baroc autohtonizat, pentru ca mai apoi alt levantin, Gheorghe Duca – despre care Neculce ne spune că avea o curte pe care „ca un craiu o ţinea” – să copieze Trei Ierarhii aceluiaşi domn cu prenume de bazileu, la Cetăţuia devenită un efemer centru de elenizare aulică.

Ȋn istoria culturii noastre mai vechi modele oglindind patronajul de curte rămȃn o mărturie de continuitate dinastică şi statală unică ȋn aceste părţi de lume, la care este firesc să ne referim ȋn orice exegeză asupra Europei sud-orientale.”