A trăi fericirea fără să ştii…

Mihail Drumeş înfăţişează în romanele sale o literatură psihologică, o atmosferă romantică cu iubiri fulgerătoare şi fatale... Romancier, dramaturg şi editor, Mihail Drumeş (n. 1901, Ohrida, Macedonia - m. 1982, Bucureşti) a fost o prezenţă literară remarcabilă, de mare popularitate, în perioada interbelică.

A absolvit în 1928 Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. A debutat editorial în 1927, cu volumul de nuvele şi schiţe "Capcana". În acelaşi an, devine membru al societăţii Scriitorilor Români, iar mai târziu, membru al Societăţii Autorilor Dramatici. Timp de un deceniu (1938-1948), activitatea sa a fost închinată literaturii pentru copii şi tineret, conducând redacţia Editurii "Bucur-Ciobanul".

Cărţile semnate Mihail Drumeş au fost primite cu mare interes de către publicul cititor, romanul "Invitaţie la vals" (1934), o reuşită literară de rezonanţă europeană la acea vreme, a avut peste 30 de reeditări în 12 ani, aducându-i o popularitate ieşită din comun. De asemenea, romanul "Elevul Dima dintr-a şaptea" (1947) a fost primit cu entuziasm copios de către cititorii tineri, astfel încât, în doi ani, s-au epuizat patru ediţii.

În "Dicţionarul Scriitorilor Români", Mircea Zaciu scrie despre Mihail Drumeş: "Fără îndoială că întâmplările incredibile, impregnate de senzualism şi supuse unor răsturnări spectaculoase, deşi căutate de cititor, ar fi greu de acceptat, dacă autorul nu ar avea abilitatea de a povesti alert, ironic, cu vervă. (...) Romanele îmbină cele mai diferite forme narative: la persoana întâi (memorii, jurnale, scrisori), la persoana a doua (dialogul teatral, cu scurte indicaţii regizorale), la persoana a treia (modalitatea curentă a povestirii impersonale)".

SPECTACOLUL CĂRŢII ÎN BUCUREŞTIUL INTERBELIC
Iată cum relatează Ioana Pârvulescu atmosfera literară a acelor timpuri, în valoroasa, splendida carte-document "Întoarcere în Bucureştiul interbelic": "Bucureştiul foşneşte din centru până în mahala, iar în spectacolul său cotidian, cartea primeşte rolul principal. De prin 1930, apare ideea unei «zile a cărţii».

Ea devine realitate în 1933, graţie regelui Carol al II-lea şi primarului Dobrescu, iar în 1934, spectacolul ia amploare, se transformă într-o săptămână a cărţii. (...) Ca orice spectacol care se respectă, şi cel al cărţii este anunţat de afişe care agaţă privirea trecătorilor. Sunt pretutindeni, te împiedici de ele. Fiecare om care trece pe acolo trebuie oprit. Fiecare trecător trebuie transformat în cititor. (...) Dacă Bucureştiul este decorat cu pomi înfloriţi, vitrinele şi străzile sunt pline de cărţi înflorite cu miros proaspăt de hârtie. Toate gazetele publică generos anunţuri şi reclame ale evenimentului. (...)

În 1936, «Săptămâna cărţii» devine o parte dintr-o piesă mult mai amplă, «Luna Bucureştilor», care începe pe 9 mai şi este deschisă de Suveran." ("Întoarcere în Bucureştiul interbelic", Editura Humanitas, 2003)

Într-o asemenea efervescentă atmosferă, în care scriitorii, editorii şi cititorii pariau pe carte, apare cu doi ani mai târziu, în 1938, în colecţia "Universul", romanul "Scrisoare de dragoste", semnată Mihail Drumeş, "o mare carte în care pasiunile domină şi trăiesc o viaţă intensă, dând autorului cheia succesului", după cum semnala gazeta Europa. Ziarul Universul, tot din 1938, consemna: "Tema romanului «Scrisoare de dragoste» este formidabilă.
El constituie o glorie pentru autor".




Bucureştenii acelor ani îşi ofereau din plin bucuria culturii, a lecturii. Alături de plimbările la şosea, poezia flaşnetarilor şi a fanfarelor din parcurile şi grădinile publice, romanele erau la loc de cinste, citite şi comentate.

Mihail Drumeş înfăţişează în romanele sale o literatură psihologică, o atmosferă romantică cu iubiri fulgerătoare şi fatale, cu situaţii limită, zbucium sufletesc, lovituri de teatru şi pasiuni mortale. Cele trei părţi care compun "Scrisoare de dragoste" rezumă fiecare într-un motto subiectul cărţii astfel:
Partea I: "Un băiat şi o fată se întâlnesc, se iubesc şi se iau";
Partea a II-a: "Cei doi trăiesc fericirea fără să ştie, dar el, întâlnind o fată cu avere, se desparte de aceea pe care o iubeşte şi se însoară cu cealaltă pe care n-o iubeşte";
Partea a III-a: "Dragostea care a fost nesocotită se răzbună; Bogăţia şi mărirea se prăvălesc în ţărână, iar cel care a greşit atât de greu pierde tot, chiar viaţa...".

SCRISOARE DE DRAGOSTE, PARVENIRE ŞI REMUŞCARE
După 30 de ani de la data apariţiei "Scrisorii...", autorul, mereu în căutarea perfecţiunii, preocupat de şlefuirea textului literar, revine asupra romanului, pentru a-l recrea într-o altă formulă. Mihail Drumeş mărturiseşte: "O straşnică Doamnă care se cheamă conştiinţă artistică nu mi-a dat pace până n-am scris cărţile după planul ei".

În forma finală, romanul conţine două planuri convergente, cu delimitări clare: pe de-o parte, confesiunea eroului, Dinu Gherghel (pe care iubita sa, Anda, îl alintă, numindu-l Ywar), pe de altă parte, epistolele Andei Brădeanu (pe care iubitul ei, Dinu, o alintă Ghiocela). Tânăr, dar lipsit de resurse finaciare, cu aspiraţii înalte (gândeşte să scrie "Istoria a Literaturii Universale"), temerar, încrezător în potenţialul său, tânjind la înălţimi sociale, Dinu Gherghel se căsătoreşte cu Ghiocela, cea cu o imaginaţie "miliardară" care îl iubeşte cu adevărat...

Devine apoi secretar particular al lui Apelevianu, un ministru putred de bogat. "Maestrul îmi întinde un plic cu bani. Trebuie să fiu îmbrăcat ireproşabil, voi avea de primit lume, voi fi obligat să însoţesc pe Apelevianu în saloane, la serate, în călătorii. (...) Noroc că maestrul nu m-a întrebat dacă sunt căsătorit sau nu. Totuşi, pentru orice eventualitate, am avut grijă să scot verigheta din deget." Dinu Gherghel nu are vocaţie pentru a fi o autentică persoană de plan secund, categorie care, de altfel, poate avea incredibilă putere.

Cei fără această vocaţie a devoţiunii, frustraţi şi nesiguri pe poziţia lor, sunt slugarnici cu şefii şi josnici cu cei pe care îi cred la un moment dat, prin forţa conjuncturii, inferiori.
Astfel, Dinu-Ywar retrogradează povestea sa de iubire cu Anda-Ghiocela. Aceasta, apărându-şi castitatea, rezistase cu îndârjire semeaţă încercărilor repetate de seducţie, exersate de Dinu. După asemenea refuz repetat, a fost considerată femeia-obiect, ce merită totuşi sacrificiul unei căsătorii provizorii. Divorţul urmează unei căsătorii de scurtă durată, (înscenându-i-se abominabil Andei un adulter) pentru a se oficia căsătoria din calcul financiar, cu fiica şefului şi "maestrului" său.




Dinu Gherghel se minte spunându-şi că ce simte pentru Anda-Ghiocela este o trecătoare pornire trupească, o minte apoi pe Cora (chemată cu apelativul "Jebs"), fiica ministrului Apelevianu, cel care este silit să îşi dea consimţământul pentru căsătorie. Dinu (construit pe calapodul eroului stendhalian Julien Sorel, cel care şi-a urmat perseverent şi organizat traseul parvenirii) crede sincer că prin căsătoria cu Jebs îşi va asigura soclul social.

De altfel, îi dansează prin minte şi cuvintele bietei sale mame, bolnavă de diabet: "Dinuţ dragă, dacă ocheşti o fată bogată şi de neam, ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap! O fi ea bună şi dragostea, dar se trece repede, o strânge sărăcia de gât".

ŢIPĂTUL TRAGIC AL ISPĂŞIRII
Până la urmă, cel care pierde, cel cu adevărat înşelat este el, Dinu, cel care i-a rănit pe toţi cei apropiaţi. Ghiocela are în ea resursele de a se redresa, întemeind o nouă căsnicie, pe temelii mai trainice. Doar el, cel care a umilit-o cu premeditare, rămas fără iubire, tânguie către ce a mai rămas din sufletul său: "Ce te faci fără femeia repudiată şi izgonită, fiindcă e o certitudine că nu mai poţi trăi fără Ghiocela? Tragi nădejde că se întoarce la cel care a îmbrâncit-o în braţele altuia? Nu, Dinu Gherghel, nu te amăgi degeaba.

Ea posedă un admirabil simţ al echilibrului care o împiedică să facă prostii, iar Jebs, adânc jignită, ştiind că ai luat-o pentru averea ei, îţi va întoarce la rându-i spatele! Acum dispui de avere, plăteşte! Haide, vorbeşte, domnule ministru de externe, ajuns aici, graţie catapultării lui tata socru!" Într-o prea târzie clipă de luciditate şi remuşcare, Dinu îi spune celei de-a doua soţii: "Dacă nu pedepseşti răul, înseamnă că tu porunceşti să se facă!".

În faţa oglinzii, Dinu îşi este propriul zadarnic judecător. Aburul respiraţiei sale scrie pe suprafaţa de sticlă ţipătul tragic al ispăşirii.
Cel care a fost convins că bogăţia materială îi va vindeca toate rănile şi îi va consolida viaţa (despre care credea că aşa merită trăită) se prăbuşeşte pustiit şi istovit de marile greşeli comise. Romancierul oferă un singur deznodământ, moartea eroului său.

Romanul, citit în zilele noastre, poate părea romanţios, patetic, cu rezolvări facile. Depinde cum cade lumina din ochii cititorului. Nevoia de romantism, de eroi, de lacrimi, de cetitudine că binele învinge răul există, fie şi camuflată uneori în nevoia de filme indiene. O altă lectură a romanului subliniază lupta etern umană dintre formă şi fond, dintre artificiu, poză, butaforie, accesorii ale confortului, ostentaţie a poziţiei sociale şi reuşita autentică, cea de a fi în acord cu sinele, cu propria conştiinţă. "Poveste de dragoste" ne spune că singura putere este cea spirituală.