Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Înfiorătoarea impotenţă a tinereţii... atât de mediocră, plată... Şi cu toate acestea are întotdeauna dreptate", afirma Mircea Eliade într-unul dintre eseurile sale de maturitate. Acesta să fie oare motivul pentru care "Jurnalul unui adolescent miop", dar şi continuarea sa firească, "Gaudeamus", au rămas ascunse prin ungherele vreunui sertar, timp de 60 de ani, fără să vadă lumina tiparului?
Păcatul de a fi fost scrise în adolescenţă, la o vârstă când - spune Eliade - singura originalitate vine din faptul că tinerii nu înţeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu, când le vor înţelege, nu le vor mai spune, pentru că nu vor mai fi interesaţi? Ipoteză demnă de luat în calcul. De altfel, criticul literar Eugen Simion considera "Jurnalul unui adolescent..." în cartea sa "Mircea Eliade, spirit al amplitudinii" "un program ambiţios, pe care romancierul, mult prea tânăr, nu l-a putut traduce într-o formă satisfăcătoare estetică".
CHIMIA REALITĂŢII
Dar dincolo de această chestiune a frumosului, care până la urmă ţine de gust - frumuseţea este în ochii celui care priveşte -, rămâne o mărturie literară şi documentară incontestabilă a literaturii de tip memorialistic. Totodată şi un mic îndreptar "know-how" despre modelarea personalităţii. General valabilă şi pentru adolescenţii de astăzi, deoarece, după cum scria criticul literar Dan C. Mihăilescu într-o prefaţă a unei alte ediţii a romanului: "Experienţa edificării de sine prin chimia realităţii în jurnalul personal rămâne una de disciplinare fundamentală". Este moştenirea pe care o lasă posterităţii acest "geniu al pubertăţii" în aparent neasamblatul său "manual şi panoplie a sincerităţii", după cum spune acelaşi Dan C. Mihăilescu.
Viaţa lui Mircea Eliade cunoaşte de la bun început un traseu plin de descoperiri miraculoase. Îşi capătă numele de Eliade, deşi pe tatăl său îl chema Ieremia, din superstiţia că o dată cu numele preluat de la Heliade Rădulescu ursitoarele îi vor hărăzi băiatului şi un destin la fel de fabulos. Iar, ca unul dintre cei aleşi de soartă, Eliade are de timpuriu atât conştiinţa acestui fapt, cât şi voinţa de a-l împlini.
"Jurnalul unui adolescent..." reprezintă tocmai efortul unui băiat de 15 ani de a documenta cu grija unui arhivar bătrân această împlinire sau iniţiere în virilitate, după cum o numeşte criticul Liviu Bordaş. Iniţiere care înseamnă lupta cu sentimentalismul şi melancolia, cu imitaţiile şi soluţiile comode. Cel iniţiat devine Erou, în cele din urmă, adolescentul miop fiind abandonat în spate, deoarece nu mai poate participa la viitor, iar balastul trecutului este deja mult prea greu.
NOMINALIZAT LA NOBEL
La fel de interesant este modul în care apar aceste două cărţi în România. Multă vreme după ce au fost puse pe hârtie, cele două romane au circulat doar în cercul de prieteni intimi ai scriitorului, publicul larg luând cunoştinţă doar de anumite fragmente din romane, publicate în periodice ale vremii. La vremea când "Jurnalul unui adolescent miop" apărea în ţară sub îngrijirea lui Mircea Handoca în anii '80, autorul, acum un consacrat filosof al religiilor, este reabilitat parţial de Ceauşescu, în numele unei politici de mândrie naţională. În fapt, doar "Maitreyi" şi o serie de nuvele care nu contraziceau interesele de stat sunt publicate. Sprijinul concret al oficialilor politici însă nu apare şi, nominalizat de două ori pentru Premiul Nobel pentru literatură, în 1979 şi 1980, Mircea Eliade nu îl obţine niciodată. Din întreaga sa operă ştiinţifică, politrucii duplicitari nu permit decât publicarea a cinci lucrări: Aspecte ale mitului, Contribuţii la Filozofia Renaşterii, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Istoria credinţelor şi ideilor religioase primele două volume.
"Jurnalul unui adolescent..." vine pe acest fond claustrofobic şi alienant cu povestea unor experienţe trăite la graniţa dintre libertate şi anarhie. "România acelui tânăr licean era alta, era ţara în care adolescenţii optzecişti căutau azil", scrie criticul Liviu Bordaş în prefaţa cărţii editate în actuala colecţie Biblioteca pentru toţi.
Eliade era elev al Liceului Spiru Haret din Bucureşti când a început să strângă în caietele sale fapte şi întâmplări ale adolescenţei. Mai mult, devine unul dintre ctitorii şi principalii colaboratori al periodicului scos de liceu. Dacă în liceu are probleme cu profesorii neînţelegători şi cu anumite materii, în clasa I de liceu rămâne corigent în acelaşi timp la română, franceză şi germană, în afara şcolii "devorează" operele complete ale lui Hasdeu, Voltaire, Balzac, dar şi Giovanni Papini - cel care îl va inspira prin "Un uomo finito" să înceapă lucrul la "Jurnalul unui adolescent miop".
O dată cu numărul crescând al jurnalelor pe care le ţine, pe diverse domenii, tânărul Eliade începe să consacre o vastă cantitate de timp şi energie unui cult al voinţei. Voinţa devine la Mircea Eliade un zeu căruia adolescentul îi aduce "ofrande" bizare prin care se îndura să fie flagelat or să înghită dezgustătoare insecte în numele străduinţei. Prin toate aceste eforturi susţinute de voinţă, asceză şi renunţare prin lupta cu mediocritatea, cu duşmanii din afară, dar şi dinlăuntru, viitorul istoric al religiilor se străduieşte să se descopere pe sine, să ajungă la el însuşi şi nu ca alţii, comentează criticul Bordaş.
De aceea poate romanul prefigurează operele de maturitate ale lui Eliade. Obiceiul de a scrie frumos este dat la o parte, iar ceea ce contează este omul din scriitor şi experienţele decisive. Iar cea care capătă greutate este întrebarea, şi nu neapărat răspunsul.
ŞEF AL GENERAŢIEI TINERE
În martie 1928, când a terminat de scris "Gaudeamus", continuarea pe care o considera naturală la "Jurnalul...", Eliade nu mai era adolescentul miop care avea probleme cu profesorii la şcoală, ci intrase cu drepturi depline în maturitate ca "şef al generaţiei tinere". După propriile lui confesiuni în "Amintiri", viaţa de student se apropia de sfârşit, iar toate acele momente trebuie "prinse" şi păstrate într-o carte.
Cartea începe să o scrie în iarna acelui an, 1928, şi scrie, ca de obicei, noaptea, dar curând este atât de prins în această acţiune, că începe să scrie zi şi noapte la el. Exerciţiile de voinţă din adolescenţă îşi arată acum rezultatele, iar Mircea Eliade poate scrie neîntrerupt până la 18 ore pe zi.
Pentru a fi sigur că nu va fi întrerupt în munca sa de logodnica sa, Rica, sau de vreun prieten care doreşte să socializeze, să-i piardă preţiosul timp, părăseşte temporar mansarda de pe Strada Melodiei în favoarea unui loc retras de la Clinceni.
Pe măsură ce se apropie de sfârşitul acestei cărţi, începe să realizeze că şi el se apropie de sfârşitul unei perioade din viaţă. De aceea, dacă prima parte a romanului "Gaudeamus" are un caracter autobiografic, copiat din viaţa de student a lui Eliade, continuarea este o pură ficţiune. Fiindcă "Gaudeamus" nu mai depindea atât de hotărâtor de un jurnal ţinut la zi. Un fenomen atât de ciudat precum adolescenţa se terminase, iar singurul lucru care putea salva cartea de banalitate era iubirea. Care trebuia să se transforme în ură. Una de proporţii cosmice.
Liviu Bordaş mai scrie despre "Gaudeamus": "Acum dragostea trebuie să descopere existenţa noneului, a acelei lumi peste care eroul trebuie să treacă. Iar eroismul la Eliade înseamnă, în acest moment de timp, renunţarea la dragoste. Pentru a trece peste primejdia mediocrităţii şi a deveni erou trebuie să renunţe la viaţa alături de Nişka şi Rica, prezenţele feminine din viaţa sa pe care decide să le includă în carte".
De aceea, finalul romanului aduce căsătoria logodnicei sale cu un ofiţer de Marină, destrămarea grupului de prieteni pe care-l strânsese în jurul mansardei de pe Melodiei şi plecarea lui în India.
Ca o întâmplare ironică a vieţii, primul cititor al manuscrisului va fi tocmai Rica Botez, logodnica sa, care află din carte că a fost căsătorită de autor cu altcineva. "Deşi impresionată de calitatea scrierii, este profund dezamăgită de cursul pe care îl urmau evenimentele descrise din roman", menţionează Eliade în "Amintiri". Cu toate acestea, în realitate, scriitorul nu se desparte chiar atât de brusc de obsesiva sa iubire, iar corespondenţa cu ea durează încă luni bune după plecarea lui Eliade în India, la studii. Despărţiţi de continente şi oceane, dar şi de sentimente contrarii. Eliade sperând la eliberarea din mediocritatea tinereţii, Rica aşteptând o reîntoarcere. Ea dispare definitiv din scrierile lui Eliade o dată cu caietele "Şantierului", împlinindu-se astfel "profeţia" lui Eliade din "Gaudeamus" cum că "zarurile au fost deja aruncate".
Hotărât să prezinte lumii cele două romane, "Jurnalul unui adolescent miop" şi "Gaudeamus", Mircea Eliade va primi un dezamăgitor şi categoric răspuns din partea Editurii "Cartea Românească". Editura nu publică decât autori consacraţi deja sau tineri romancieri de succes precum Ionel Teodoreanu. Până în 1937, când acesta reuşeşte să tipărească câteva fragmente din această celebră, dar şi anonimă carte la "Viaţa Literară", doar apropiaţii lui Eliade vor fi cei care reuşesc să vadă şi să citească paginile manuscrisului.
Citește pe Antena3.ro
