Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"În parc, pe o alee, se plimbă singur un tânăr. Se plimbă de multă vreme. Privirile întâlnesc urmele paşilor vechi. Îşi potriveşte paşii în ele. Parcă ar vrea să se lege de pământ, să existe. E trist. Simte că se rupe ceva dintr-însul, ceva ce-i aparţine de mult. Şi vrea cu disperare ca urmele în care calcă să fie ale lui, să rămână ale lui. (...) E atât de trist, că nici uimirea nu-l mai poate atinge. Sau n-o mai poate trăi. A rămas pe loc, ţintuit în urmele unor paşi vechi. Privirile lui parcă deosebesc totuşi o siluetă în înserare.
Sau poate e o oarecare umbră a înserării. Clatină încet din cap şi spune în şoaptă: «Dar eu nu vă cunosc, nu v-am văzut niciodată». «Ne cunoaştem de mult, Victor, de la începutul începutului.»" Aşa se sfârşeau "Cireşarii" lui Constantin Chiriţă. Aşa l-am cunoscut acum, după atâţia ani, pe Victor, fiul lui Constantin Chiriţă şi cel dintâi dintre Cireşari, pe o alee dintr-un parc din Cotroceni, în apropiere de casa unde podul este plin şi acum de scrisori de la copiii care îi cereau să continue povestea... Am încercat împreună să refacem imaginea unei lumi şi chipul unui om: Constantin Chiriţă.
● Victor, cum arată lumea copilăriei tale?
Ca orice lume a copilăriei... Eu m-am născut în '53. Eram săraci pe-atunci şi săraci am fost până prin anii '60, dar în rest a fost minunat. Între părinţii mei a fost un contrast mare. Mama mea provine dintr-o familie înstărită, cu tatăl profesor, deputat, de naţionalitate germană. Bunicul a fost arestat în celebrul proces al Vaticanului şi a făcut închisoare politică. Mama era catolică practicantă. De când mă ştiu, duminica am mers la slujbă, la Bărăţie. Tata era un boem... Şi-a pierdut tatăl când era mic, iar la 16 ani a fugit de acasă cu un circ. El se juca cu noi, mama ne ţinea lecţii de morală... Tata mergea cu noi cu sania, când ningea aici, în Cotroceni, ne încuraja la tot felul de ştrengării, să ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii pe străzi, să umblăm cu bicicleta, el ne-a învăţat pocher... dar totodată şi bridge... Casa noastră a fost deschisă întotdeauna pentru prietenii mei. Avea un coleg de-al meu de liceu necazuri în dragoste?! Îl bătea pe umăr şi-i zicea: "Băi, Ghiţă, lasă că toate trec, hai să-ţi dau eu o gură de cognac".
El nu se cobora la mintea noastră, el, pur şi simplu, simţea ca noi. Tot timpul a simţit ca noi.
În anii '60, când a fost reabilitat, a fost secretar de partid al Organizaţiei Uniunii Scriitorilor. Adjunctul era Nichita. Erau prieteni. Nichita a fost copilăria şi adolescenţa mea. M-a marcat şi mă marchează şi acum. Pe urmă, eu am devenit separat prieten cu Nichita... Bunăoară, Nichita mi-a interzis ca în prezenţa lui să-i spun tatălui meu "tati", aşa cum îi spuneam, ci mi-a cerut să-i zic "domnul Chiriţă". Înaintând în vârstă, i-am spus amândoi "nea Titi". Şi "nea Titi" i-a rămas numele şi azi. La un moment dat, şi mamei mele îi spuneam "doamna nea Titi".
● Aşadar, eraţi prieteni...
Citește pe Antena3.ro
Tata mi-a fost un prieten minunat, cu o pauză de trei-patru ani, când am fost certaţi. De fapt, atunci i-am spus: "Nu te mai consider prieten şi gata...". Relaţia dintre noi a fost clar de prietenie.
● De ce te-a dezamăgit Constantin Chiriţă? De ce nu l-ai mai vrut prieten?
Mi-a dat o palmă pe nedrept. Eram mare. Pe cele de când eram mic le-am acceptat, alea erau pe drept. Mi-a dat o palmă şi atunci am întrerupt prietenia cu el. Mi-aduc aminte exact momentul, era într-o dimineaţă, când stăteam lângă sobă.
● Dar cea mai mare dezamăgire pe care crezi că i-ai provocat-o tu lui?
Că nu m-am făcut doctor. Îşi dorea orice, numai să nu lucrez în domeniul umanist. Ştia ce înseamnă. Ar fi vrut să ne vadă şi pe mine, şi pe sora mea medici. N-a avut el mare încredere în mine. N-am fost un elev de liceu strălucit. Însă, când a venit facultatea, lucrurile s-au schimbat... Mi-a povestit Nichita o discuţie între ei doi. "Mă", zicea tata, "ăsta a luat 10 la Teoria literaturii, 10 la Lingvistică, dar n-a citit un rând." La care Nichita: "Dl Chiriţă, nu vă gândiţi că poate e foarte deştept?".
● Când ai citit prima dată "Cireşarii"? Ştiai ce se întâmplă în carte? Vorbea cu voi acasă despre asta?
Nu, n-am ştiut, am aflat de la alţii... "Cireşarii" am citit în clasele primare şi ştiu că mi-a plăcut foarte mult. A fost şi primul meu record de lectură. Adică în clasa a III-a, în vacanţă, mi-aduc aminte că am citit într-o zi 100 de pagini din al doilea volum, "Castelul fetei în alb". Hărţi, poveşti... L-am citit cap-coadă cam în două-trei zile.
● L-ai admirat pe tatăl tău ca scriitor?
Nu m-am gândit niciodată la asta. L-am admirat foarte mult după ce a murit. Când am recitit epilogul din "Drum bun, Cireşari!"... Sunt, clar, rânduri scrise pentru mine. Dar sunt destui care l-au admirat. Eu l-am iubit.
● Te-ai recunoscut, aşadar, în Victor din "Cireşarii"?
Să spunem aşa... Personajul principal din "Cireşarii" este dl Chiriţă. Dl Chiriţă este o combinaţie între Victor, Ursu şi Tic. Dl Chiriţă a fost inteligent ca Victor, un sportiv de excepţie ca Ursu şi un şmecheraş ca Tic. Ăsta e el. Şi aşa a vrut să fim noi. Eu? Am fost îndemnat să fiu Cireşar. De toată lumea. Noi toţi am fost îndemnaţi să avem spirit de aventură. Şi eu, şi sora mea, şi fratele meu. Acum, dacă stau să mă gândesc, am fost Cireşar toată viaţa mea.
● Te-a deranjat vreodată faptul că foarte mulţi copii vă credeau pe voi, copiii lui, modele pentru Cireşari?
Niciodată n-am crezut asta. Am fost învăţaţi să fim copii foarte obişnuiţi. Nu ştiam, n-am conştientizat niciodată că asta ne credeau ceilalţi copii, modele pentru Cireşari. Dar... pe de altă parte, "Aripi de zăpadă" e inspirat din păţaniile mele şi ale surorii mele la munte.
● Celelalte au legătură cu experienţele voastre?
Nu. Celelalte sunt ale lui. Mai ales "Roata norocului". El a fugit cu un circ când avea 16 ani. După cum spuneam, n-a avut o viaţă foarte "cuminte".
● Îţi aminteşti cum scria?
Era în transă când scria. N-a scris acasă niciodată. În anii '50-'60, scria în Bucureşti, la bunica mea. Nu-l vedeam în perioadele acelea. Se rupea pur şi simplu de realitate. Scria 20 de ore pe zi, bea numai ceai negru, mânca mai nimic, se plimba agitat de colo până colo şi dormea puţin, patru-cinci ore. Scria 20 de pagini pe zi. Dar îşi făcea planul dinainte. Ştiu că odată a venit fratele lui să-l viziteze. Şi au stat şi au băut pălincă. A doua zi - mi-a povestit bunica - a aruncat tot ce scrisese până atunci, ferfeniţă a făcut jumate de roman şi s-a reapucat să scrie.
● Ce ştii tu că iubea el cel mai mult?
A dat odată un interviu şi a fost întrebat de un reporter cum şi-a crescut copiii: "Dom'le, noi i-am crescut frumos. Să vadă frumosul în viaţă". Asta cred că-i plăcea: să vadă partea bună a lucrurilor. Şi cred că a avut tot timpul minte de adolescent. Cred că-şi iubea adolescenţa şi copilăria. Şi era dependent de poezie. De aceea şi prietenia lui extraordinară cu Nichita. Şi eu trăiesc foarte mult în poezie, şi asta datorită lui.
● Cum crezi că a reuşit să scrie în perioada aia o carte în care referirile la comunism să nu existe?
Nu ştiu. E o carte de aventuri. El a scris şi alte texte... mai proletcultiste. Scrise bine, dar... Da, trebuia să ne hrănească. Să aducă bani în casă. El chiar a trăit numai din scris.
● Care e cea mai frumoasă aventură pe care ai avut-o tu, ca Cireşar? Poate inspirată de carte...
Nu de carte, în nici un caz. Lucrând în presa audiovizuală, eram la Timişoara, terminasem o filmare. Eram reporter, la începutul carierei de jurnalist. Banii de diurnă se terminaseră... N-aveam unde dormi şi aveam cu noi aparatură de 80.000 de dolari. Aşa că ne-am dus la o secţie de Poliţie în Timişoara. Poliţiştii ne-au invitat: în celulă, domnilor, în celulă... Noi, cu ultimii bani, le-am luat lor de băut, ei ne-au dat slănină şi ceapă.
Şi încă una... În Banat, undeva, lângă Gărâna, erau trei sate cu germani veniţi din Boemia. Într-unul dintre ele mai rămăsese un ultim locuitor. Singur. Şi eu am vrut să fac un interviu cu el. Am luat-o la pas, peste munte, de la Gărâna, cu aparate grele, patru ore dus, patru ore întors... Imaginează-ţi cum a fost.
Dar, cu siguranţă, cea mai importantă "aventură" ca Cireşar e faptul că am fost profesor 13 ani la Liceul "Matei Basarab". Timp de 13 ani, am indus mentalitate de Cireşar atâtor generaţii... Sau, cel puţin, am încercat.
● Ai fost tentat să-i urmezi modelul şi să devii scriitor? Spre exemplu, să continui "Cireşarii"?
Nu, niciodată. Doamne, dacă ai şti câte teancuri de scrisori au fost şi tot mai sunt în pod în care era rugat să continue "Cireşarii"! N-am fost tentat să scriu pentru că n-am talent. Nu m-aş putea ridica niciodată la talentul lui.
● Şi dacă te-aş ruga să-ţi imaginezi acum destinul Cireşarilor în timp, cum ar arăta? Spre exemplu, Victor, peste care au trecut anii?
Victor mare... Victor Cireşar este Victor cu care vorbeşti acum. Cât a fost profesor a fost Cireşar de-adevăratelea. Acum a îmbătrânit puţin...
