Bacovia este unul dintre cei mai tragici poeţi ai lumii. Intensitatea trăirilor sale, apăsarea de dincolo de lumea percepţiilor imediate, obsesiile, pustiul sfâşietor, frigul însingurării s-au descătuşat prin puterea poeziei.
"Atâta neajutorare pare că jigneşte fiinţa. Drama devine suspectă şi imediată prin insistenţa cu care este cultivată. Cititorul de la începutul veacului trecut trebuie să fi simţit aceste impresii şi mai acut. (...) Sicriele, veştmântul funerar, coroanele de plumb, toate celelalte elemente dintr-o previzibilă recuzită funebră, inventariate cu insistenţă, cu o vizibilă plăcere de a numi obiecte, conturau în «Plumb» un ciudat tablou morbid (...)", scria Dinu Flămând în volumul "Introducere în opera lui Bacovia" (Ed. Minerva, 1979).
Gheorghe Vasiliu, viitorul poet George Bacovia, s-a născut în 1881, la Bacău. Tatăl său, Dimitrie Vasiliu, avea un magazin cu coloniale şi băuturi spirtoase. Pseudonimul literar vine de la numele roman al Bacăului. "Eu l-am luat, din dicţionarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu râul Argeşului. Bacovia mai înseamnă şi altceva. Prescurtând pe «Bacchus», în «Baco», şi adăugând apoi cuvântul latin, «via» «cale», adică, ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu «Calea lui Bachus». Pe calea aceasta am mers eu, într-adevăr, de foarte multe ori", ne spune poetul, într-un interviu oferit lui V. Netea, în 1943. Între 1894-1898, urmează gimnaziul "Principele Ferdinand", din oraşul natal. Repetă clasa a II-a, dar în clasa a III-a se situează pe locul al 12-lea, din cei 73 de elevi. ("Liceu, cimitir al tinereţii mele/ Pedanţi profesori/ şi examene grele/... (...) În lume m-ai dat/ În vâltorile grele/ Atât de blazat.../ Liceu, cimitir/ Al tinereţii mele!") În primii ani ai copilăriei şi ai adolescenţei, Gheorghe Vasiliu (căruia în familie i se spunea Iorgu) s-a arătat preocupat de muzică, desen, gimnastică şi literatură. În aceeaşi perioadă, parcurge lecturi variate din scriitori clasici şi contemporani, români şi străini. Primele sale poezii datează din clasa a III-a gimnazială.
Debutul se petrece în paginile revistei "Literatorul", condusă de Macedonski, cu poemul "şi toate", semnat V. George. "Acesta este pseudonimul unui tânăr din Bacău, G. Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent. Era aproape un copil când, într-o frumoasă zi de vară, a venit la mine să îmi citească, sfios, cum nu se poate mai mult, versuri de-ale sale. Marea sa originalitate m-a lăsat mut de uimire. (...) Bacovia se înfăţişează ca un strălucit poet de excepţie în literatura română", scrie Al. Macedonski, maestrul care-l va preţui pe Bacovia ca pe un egal al său.
În 1911, George Vasiliu obţine diploma de licenţă în Drept şi se înscrie la Baroul din Bacău, cotizând zece ani, fără a profesa. A fost suplinitor la o şcoală primară din Bacău, apoi copist la Prefectura oraşului.
SUBSTANTIVE RĂNITE PÂNĂ ÎN INIMĂ
Volumul "Plumb", dedicat "doamnei mele, Agatha", apare în 1916, recenzat elogios în "Cronica" bucureşteană, de I. Vinea. "Dormeau adânc sicriele de plumb/ şi flori de plumb şi funerar vestmânt/ Stam singur în cavou... şi era vânt.../ şi scârţâiau coroanele de plumb." Plumbul invadează violent realitatea, obiectele, viaţa. Mai departe, amorul, florile, aripile, totul îndură plumb. Cel mai mare poet simbolist român îşi torturează rănile cu plumb. Dinu Flămând explică în cartea citată mai sus: "De o rece lichefiere, plumbul bacovian este insinuant şi amorf, el pătrunde pretutindeni şi sugerează nu doar vecinătatea morţii, ci şi pe cea a pustiului total, a vidului mai cumplit decât moartea, care invadează copleşitor spre cele vii şi le înfrigurează".
Pentru a încorpora astfel tristeţea lumii, trebuie să ai sufletul scrijelit de sensibilitatea ieşită din comun a lui Bacovia. Ploaie, corbi, doliu, regrete, abator, fantome, vânt, sânge, cimitir, sicrie, nervi... Substantive rănite până în inimă, arse până în măruntaie. De la geamăt la urlet, poezia bacoviană tânguie a suflet devorat de jale şi neputinţă. "Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă/ Ori ca Verlaine, topit de băutură/ şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă." De la suferinţa insuportabilă până la paralizia simţurilor întru abandon, moartea frenetică merge pe frânghie. Hidoasă, cu pene arse, lipite pe rânjet, disperarea se strâmbă la viaţă, în cadenţa marşului funebru. Crengile par schelete, târgul e pustiu, noaptea e murdară şi goală, pământul pare un mormânt. Vreme de beţie. Bacovia traversează strada, înfrigurat, cu degetele pătate de vopseluri violet, cu ochi înspăimântaţi de pustiu, cu vioara ascunsă sub haină.
"E toamnă, e foşnet, e somn.../ Copacii, pe stradă, oftează;/ E tuse, e plânset, e gol.../ şi-i frig, şi burează." Poetul, răscolit de doruri, îndoliat de umbre şi răscolit de haos, curge ca o lacrimă spre un local plăsmuit în cuvinte: "Barbar, cânta femeia-aceea,/ Târziu, în cafeneaua goală,/ Barbar cânta, dar plin de jale,/ şi-n jur era aşa răscoală.../ şi-n zgomot monstru de ţimbale,/ Barbar, cânta femeia-aceea. (...) şi nici nu ne-am mai dus acasă, / şi-am plâns cu frunţile pe masă/ Iar peste noi, în sala goală,/ Barbar, cânta femeia-aceea...".
REZISTENŢĂ ŞI ALCHIMIE, VREME DE BEŢIE...
Un om chinuit în asemenea măsură de senzaţii violente şi de el însuşi avea nevoie urgentă să se ascundă, să se protejeze, să-şi acopere inima cu ceva. A avut-o, slavă Cerului, alături pe soţia sa, Agatha, cea care printr-o imensă şi îndurătoare iubire i-a menţinut lui Bacovia moralul şi speranţa. "Cât nesomn şi îngrijorare pentru mine. Nu trebuia să simtă acest chin sufletesc al meu, nici Gabriel, nici poetul. Mă chinuiau grijuri şi spaime mari... cărora ştiam că trebuie să le fac faţă, să mă înarmez cu curaj şi tărie", scrie Agatha-Grigorescu Bacovia, în me-moriile sale, intitulate "Poezie sau destin" (Ed. Cartea Românească, 1981). Doamna Bacovia semnalează, de asemenea, distrugerea de poet a numeroase scrisori şi manuscrise, motivate de groaza acestuia că documentele sale vor fi cotrobăite de indiscreţia istoriei literare.
"Bacovia nu a suportat fizic emoţiile celebrităţii. A asistat ca şi impasibil la propria-i ascensiune, s-a supus unor circumstanţe aleatorii. Şi-a petrecut viaţa în absenţe publice prelungite, nu l-a interesat prea mult creşterea acţiunilor la bursa receptării, n-a vrut ca scrierile sale să-l facă şi mai vulnerabil în faţa lumii." (Daniel Dimitriu, "Bacovia", Ed. Junimea, 1981)
Scrisul lui Bacovia înseamnă rezistenţă şi alchimie. Ascultă pustiul şi îl transformă în vers memorabil. Descântă licori periculoase pentru a le vărsa în tăria unui vers: "Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni". Face crize şi este cazat prin sanatorii pentru a scrie: "E timpul... toţi nervii mă dor...". Numără morţii din oraş, râde şi plânge amar prin crâşme, se destramă prin spitale valsând cu amurguri letale, pentru a ne spune: "Altfel, e greu pe pământ...".
ILUSTRATOR AL PROPRIEI LUMI
Cât despre partea văzută a vieţii sale, în 1930, Bacovia ocupa funcţia de referent la Direcţia Cultura Poporului din Ministerul Artelor, departament condus de Liviu Rebreanu. În 1931, s-a născut Gabriel, singurul fiu al lui George şi al Agathei Bacovia. În 1932 primeşte din partea Societăţii Scriitorilor Români o pensie lunară de 1.000 de lei şi este distins cu "Meritul cultural pentru litere şi opere literare". În 1933, poetul se stabileşte definitiv în Bucureşti, împreună cu familia sa, într-o locuinţă de pe Strada Frăsinetului (devenită "Muzeul Memorial George Bacovia"). În 1934, Premiul Naţional de poezie este înmânat poeţilor George Bacovia şi Tudor Arghezi. În 1936, este zguduit de o nouă criză nervoasă şi este internat la clinica de psihiatrie a Spitalului Central. În acelaşi an, apare volumul "Comedii în fond". În 1940, pensia sa din partea Societăţii Scriitorilor Români era majorată la 15.000 de lei, lunar. În 1941, în monumentala sa "Istorie...", G. Călinescu vede în Bacovia "un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii". La împlinirea a 65 de ani de viaţă şi a 50 de ani de activitate literară, în 1946, Bacovia este sărbătorit de Ministerul Artelor. Apare volumul "Stanţe burgheze". Viaţa i-a făcut şi daruri generoase poetului simbolist, fapt pe care acesta îl recunoaşte într-un articol intitulat "Răsplătirea generoasă", apărut în 1955, în "Gazeta literară".
PENTRU TOTDEAUNA, LITERATURĂ
Când a împlinit 75 de ani, a fost sărbătorit acasă, de redacţia revistei "Flacăra", în frunte cu Cicerone Theodorescu. În interviul pe care l-a acordat revistei "Flacăra", poetul încheia cu aceste cuvinte: "Oamenii nu au fost delicaţi cu Bacovia... E greu să spui BACOVIA". În felul său, Bacovia s-a detaşat de biografie, viaţa sa devenind, pentru totdeauna, literatură.
În a sa "Scrisoare către George Bacovia", poetul Adrian Păunescu spune: "Vin negru, viscol alb şi-un palid sfeşnic/ şi în ceasornic limbile s-au frânt/ Dar, domnule Bacovia cel veşnic/ Mai vino câte-o dată pe pământ".
Iată-l că vine, chiar şi prin acest volum reeditat. Şi pe la noi e toamnă şi în curând se va însera. Poate că spaimele şi neliniştile ne sunt altele, iar poeţii de acum scriu altcumva. Dar dacă domnul Bacovia se va plimba la noapte prin oraş şi va privi în sus, va vedea că şi acum, "La un geam, într-un pahar,/ O roză galbenă se uită în jos".
Citește pe Antena3.ro