"Cireşarii", visul etern al adolescenţei

În "Roata norocului", eroii-prieteni recuperează nepreţuitele tanagrale

Romancier, eseist, ziarist, Constantin Chiriţă este autorul romanului "Cireşarii", cel de-al doilea best-seller din literatura română, scris în perioada comunistă, după "Toate pânzele sus" al lui Radu Tudoran (1954). Primul volum, "Cavalerii florii de cireş" (intituat iniţial "Teroarea neagră") a apărut în 1956, iar următorul, "Castelul fetei în alb", în 1958, urmându-le cronologic, "Roata norocului", "Aripi de zăpadă" (iniţial "Teroarea albă") şi "Drum bun, Cireşari!".

Adolescenţii de pe Strada Cireşului au fost modele ale câtorva generaţii de cititori tineri, romanul fiind reeditat cu succes de mai multe ori şi fiind ecranizat pentru televiziune în anii '70, în regia lui Andrei Blaier.

"Cireşarii" întruchipează spiritul de echipă şi prietenia nobilă. Împreună funcţionează ca un mecanism perfect, au aptitudini complementare, sunt uniţi, deci invincibili. Cititorii din toate timpurile au fost cuceriţi de asemenea modele cu care s-au identificat, dacă amintim doar prieteniile din romanele lui Karl May sau spiritul de solidaritate din echipajele cărţilor scrise Jules Verne.

"Cireşarii" este cartea unei vârste, situate de autor între 12 şi 16 ani, când adolescenţii au nevoie de modele, de valori şi de repere morale, deci de cărţi care îi pot face să viseze, cărţi care să le reprezinte vârsta şi aspiraţiile. Eroii cărţii, Ursu, Victor, Ionel, Tic, Dan, Maria sau Lucia sunt la vârsta cititorilor lor, aventurile pline de dinamism şi neprevăzut sunt credibile şi prin faptul că se petrec într-un oraş generic din România. "În mintea cititorului, clipele de vis devin clipe grave de înţelegere a marilor adevăruri", cum spunea Constantin Chiriţă. Toate aceste caracteristici explică faptul că succesul neegalat al romanului a determinat o puternică mişcare între adolescenţi, identificarea lor cu personajele a mers până în concretizare, înfiinţându-se cercuri de tineret, expediţii, cluburi, numite "Cireşarii". Substanţa sensibilă din care este alcătuită cartea este chiar sufletul copilului aflat la graniţa adolescenţei. Generaţii succesive s-au bucurat de lectura cărţii, personajele erau iubite până la idolatrie, iar cireşarii devin substantiv comun. Poveşti imaginate, zâne inventate, plăsmuiri din visul etern al adolescenţei au înnobilat, prin mâna sigură a lui Constantin Chiriţă, anii în care se dansa pe frânghia subţire a războiului rece. Succesul "Cireşarilor" vorbeşte despre forţa literaturii, despre impacul decisiv al lecturii cu structura mentală fragilă şi emoţională a tinerilor care, învăţînd să viseze frumos, au trăit frumos.

În anul 1972, seria "Cireşarilor" apăruse în aproape un milion de exemplare. Această cifră dă seamă despre atmosfera editorială a timpului când cărţile se vindeau, se cumpărau, se citeau, erau preţuite şi iubite. Literatura pentru copii îşi trăia un adevărat moment de glorie.

În primul volum, profitând de liniştea unor zile din vacanţa de vară, într-un orăşel în care ,,zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele", câţiva tineri frumoşi şi luminoşi porneau în căutarea aventurii pline de mister pentru a descoperi adevăruri. Arsenalul lor era simplu: un rucsac, o lanternă, o barcă de cauciuc, prietenie şi încredere.

Titlul ,,Drum bun, Cireşari!" care încheie seria conţine îndemnul ca ei să meargă mai departe, spre împlinirea fiecărui destin. Povestea din acest volum se petrece la malul Mării Negre, unde Ionel, ascultând poveştile bătrânului Eftimie, află despre un naufragiu în urma căruia ar exista un singur supravieţuitor, care trăieşte în Delta Dunării. Ionel îl caută, îl găseşte, cei doi fac o plimbare cu barca, în timpul căreia zăresc două coloane de marmură. Este convocată echipa celorlalţi cireşari pentru a descoperi împreună misterul. Pornesc de la presupunerea că ar fi existat acolo un palat, dar au parte în final de o descoperire istorică, mormântul "marelui poet din Sulmona, neasemuitul cântăreţ al gingăşiilor şi tristeţilor, rază de lumină în Roma, umbră a nopţii pe malurile Pontului. Ovidiu". O altă vacanţă a cireşarilor, ultima consemnată de autor, îşi găsise utilitatea, sensul, semnificaţia. "Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent./ O, tu, ce treci pe-aicea, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin!" Sepulcrum Ovidii. Epitaful lui Ovidiu... Descoperirea cireşarilor i-a redus la tăcere, Ionel a înţeles de ce a trebuit să asculte poveştile fascinante ale bătrânului Eftimie şi de ce a avut pornirea puternică de a-l găsi pe supravieţuitor. "Se lăsă o tăcere grea, ca o rugă imensă a istoriei. Într-un târziu, se rostiră primele vorbe. Apoi altele, altele. Înfiorări, emoţii, gânduri... Cireşarii ţeseau pânza de mai târziu a amintirii."

Personajele lui Constantin Chiriţă s-au multiplicat în milioane de cireşari. Ei s-au maturizat, au devenit foşti cireşari, dar pot răspunde şi în somn care a fost cartea copilăriei lor. Constantin Chiriţă a primit la vremea aceea sute de scrisori de la copiii care, citindu-i cărţile, au crezut în eroii-prieteni ca în fiinţe vii.