Despre o trista inutilitate

Cumva, mi se pare ca, prin ciclicitatea lor, emisiunile teve aduc in spatiul public o forma ciudata, greu explicabila, de atemporalitate. Chestia se poate transforma usor intr-un paradox greu de conceptualizat. Atemporalitate in temporalitate, ceea ce este egal mai departe, ca, daca timpul este masurabil in termenii acestia concreti, ore, minute, secunde, esti cu atat mai atemporal cu cat esti mai angrenat in temporalitate.
Adica: se da, de exemplu, un rialiti-sou de pe Prima, aia cu taraful din Clejani, in care vedem niste oameni spargandu-se in tampla si facand baie de bani in fata camerei de luat vederi. Prin ciclicitate, emisiunea devine atemporala. Nu mai conteaza ce anume se intampla, nu mai conteaza nici daca se intampla ceva, nu mai conteaza ce se spune si nu mai conteaza nici ce se face. Nu mai conteaza daca se sfideaza sau nu anumite rigori, anumite chestii de principiu, anumite, sa le spunem, dimensiuni existentiale, importanta este ideea cu "i" mare.

Este posibil ca unii dintre cei care privesc emisiunea sa se intrebe candid care este rostul unei astfel de productii. Adica de ce? Adica cum? Care este finalitatea? Spartul in tampla? Baia de transpiratie? Imaginea ploii de bani care cade peste sanii abundenti ai unei dive agramate? Pentru ce m-as uita la asta?
Bun, sa admitem ca m-as uita in virtutea perversa a unei masturbari intelectuale. Singura satisfactie pe care as avea-o ar fi linistea existentiala in fata adevarului absolut ca, slava Domnului, realitatea de la televizor nu este si realitatea mea, a celui care priveste. Si inca: exista o decenta in toate. Exista o decenta a suferintei si o decenta a bucuriei. Exista o decenta in orice dimensiune a ticaloasei noastre existente. Exista o decenta in arta. Nu poti face nimic fara decenta. Nu poti face nici macar ceea ce tu, dupa criteriile tale, numesti arta. Arta fara decenta se cheama Grotesc. Fara decenta, orice gest, cat de simplu, devine mediocru si fara reprezentativitate in spatiu sau timp. O trista inutilitate.

Un tigan care canta poate fi frumos sau poate fi grotesc, in functie de cat de mult tine cont de limitele decentei. Nu mi-o pot imagina pe Romica Puceanu frecandu-si pe fata hartiile de un milion, nici indesandu-si-le intre tate, nici facand remarcede prost-gust. Asta ma face sa ma gandesc mai mult la finalitatea actului artistic veritabil. Cine face arta si de ce? Care este sfarsitul actului artistic? Unde se termina adorarea actului artistic, din perspectiva destinatarului? Ce loc are muzica asa-zis lautareasca in postmodernitate? Cum o sa fie lautarul, ca institutie artistica, peste douazeci de ani? Este capabil lautarul de azi sa transforme temporalul in atemporal, asa cum au facut altii inaintea lui?