"Eliade ne este contemporan"

Cu prilejul celui de-al 100-lea volum din BPT –Domnişoara Christina. Şarpele – care apare miercuri, 23 februarie 2011, am stat de vorbă cu profesorul şi criticul literar Sorin Alexandrescu, nepotul marelui savant şi prefaţatorul acestui volum.

Vezi aici lista cărţilor din colecţia "Biblioteca pentru Toţi" apărută împreună cu Jurnalului Naţional

Jurnalul Naţional: Domnule profesor, a fost de multe ori evocată, în ciuda discreţiei dumneavoastră, legătura de familie cu Mircea Eliade. Ce e mai important, să fiţi nepotul lui Mircea Eliade sau interpretul operei sale?
Sorin Alexandrescu: Pentru mine, cele două "roluri" sunt incomensurabile, pentru că ascultă de reguli, valori şi tipuri de memorie diferite. Criticul trebuie să fie imparţial şi obiectiv, el se aplică memoriei colective a operei lui Eliade; nepotul este inevitabil subiectiv, poate şi parţial, căci în el răsună memoria personală a lui Mircea. Trăsătura lor de unire nu poate fi decât ceea ce numiţi "discreţia": nu am pretins niciodată la monopolul cunoaşterii sau interpretării lui Mircea Eliade, nu scriu de-aceea – cum bine ştiţi – decât rar despre el şi invit mereu pe alţii s-o facă, după cum nu polemizez cu cei care scriu negativ, chiar când dau dovadă de erori sau rea voinţă. A fi rudă cu un autor nu înseamnă neapărat a-l cunoaşte mai bine, ci doar a-l cunoaşte altfel. Când am publicat Jurnalul portughez am avut de ales între a elimina pasajele prea intime sau nu. L-am publicat integral, cum am spus şi în prefaţă, din datorie de critic.

Cum se vede Mircea Eliade nu "dinspre Portugalia", ci dinspre Domnişoara Christina şi Şarpele? Cu un cuvânt mereu la modă în spaţiul cultural românesc, "rezistă"? Trecerea timpului a "limpezit-o" (sărăcind-o de sensuri şi semnificaţii) sau, dimpotrivă, a îmbogăţit-o? Relectura celor două romane v-a revelat unele semnificaţii noi faţă de prima lectură din urmă cu câteva decenii?
Mă bucur că relevaţi cuvântul "dinspre", pentru că, la complexitatea vieţii şi operei lui Eliade, perspectiva din care le priveşti poate schimba mult sensul lor; un lucru de-altfel adevărat şi pentru multe alte opere, oameni, chiar peisaje naturale. Privite dinspre aceste două romane zise "fantastice", cele "realiste" nu mai apar drept opera de referinţă, ci doar drept altfel încifrate, ca şi cum aceiaşi oameni, sub un alt reflector, ar exprima impulsul de înţelegere sau schimbare a socialului, nu pe cel de scrutare a "irealului" din jur şi din ei înşişi. De-altfel, ce este irealul altceva decât acea lume pe care
n-o ştim numai decât prin ipoteze – metafore sau mituri. Ori prin naraţiuni considerate, din lipsa unui termen mai exact, "fantastice". Trecerea timpului îmbogăţeşte mereu substanţa acestor metafore fără a ne revela niciodată un sens "definitiv". Lucru care mi s-a întâmplat, pentru romanul modern românesc, doar la Eliade, Camil Petrescu şi, într-un fel, la Hanul Ancuţei.

Este, aşa cum s-a sugerat, creaţia literară a lui Mircea Eliade vastul teren experimental al operei sale ştiinţifice?
Nu, dacă înţelegem prin experiment (literar) o acţiune întreprinsă ca test prealabil sau probă consecutivă a unei alteia considerate decisive, precum opera ştiinţifică. Romanul nu este o schiţă a ceea ce va spune mai târziu tratatul. Eliade a negat constant un asemenea raport, printre altele şi atunci când, în Memorii, povesteşte că a scris Şarpele în 14 nopţi, fără nici un plan sau notiţă prealabilă, neştiind în nici o zi ce va scrie în noaptea de după. Sigur, putem presupune că "a şti ceva" nu înseamnă pentru un scriitor neapărat a fi conştient de acel ceva. Dar mai este o relaţie inconştientă un experiment? Cred că putem vorbi mai curând despre două moduri diferite de implicare, de reflecţie, de exprimare, precum în cazul a două acte de limbaj diferite care ţintesc acelaşi scop. Nu încercăm noi să convingem pe cineva când prin ameninţare, când prin rugăminte, trecând "firesc" de la una la alta? Nu scriem în mai multe feluri despre un acelaşi text? Eram eu, spre exemplu, "mai ştiinţific" când utilizam scheme semiotice despre Patul lui Procust şi mai "literar" când îl cercetam vizual? Nu ştiu. Este Tratatul de istorie a religiilor (1948), la Mircea Eliade, o concluzie ştiinţifică la eterogenitatea timpului povestită în Nopţi la Serampore (1940)? Nu cred, este pur şi simplu o altă "punere în scenă" a unei aceleiaşi viziuni. Această metaforă teatrală mi se pare de-altfel mai la obiect decât cea lingvistică (act de limbaj).

Am găsit în studiul dvs. introductiv o posibilă explicaţie a permanenţei interesului pentru literatura lui Eliade: faptul că scriitorul se raportează la structuri şi tipare narative fundamentale. Credeţi că proza de azi (şi, în subsidiar, criticul ei) are nevoie de această întoarcere la mit, la legendă şi basm?
Nu "are nevoie", dar o face inevitabil, pentru că mitul, ca şi marile naraţiuni ale lumii sunt moduri de formulare ale experienţei atât de profunde, încât nu pot fi ignorate de reflecţia noastră. Cât de universale sunt aceste mituri? Personal, n-aş putea formula dorul de casă mai bine decât ca dorinţă de-a reveni în "Ithaca mea", dar această referinţă culturală este necunoscută unui aborigen australian. Complexul lui Oedip, spunea Margaret Mead, nu exista în Samoa. Structurile narative pot fi însă "mai fundamentale" decât miturile, pentru că ţin – după semioticieni – de sintaxa care logic precede umplerea ei cu conţinutul semantic al unei anumite culturi. Revenind la Şarpele lui Eliade: descântecul iniţial este românesc, dar structura circulară, revenirea aceloraşi efecte şi cauze – sugerată de încolăcirea şarpelui ori de lepădarea anuală a pielii – poate fi (presupusă) universală.

În acelaşi studiu introductiv, deschizător de noi perspective în interpretarea prozei lui Eliade, este şi un foarte interesant capitol despre statutul naratorului în Domnişoara Christina şi Şarpele. Este Mircea Eliade un prozator modern, din punctul de vedere al condiţiei naratorului în proza sa?
Da, în mod cert, numai că studiile narative nefiind foarte dezvoltate la noi, nici acest aspect nu este suficient studiat la Eliade. În romanele de faţă, naratorul povesteşte la persoana a treia şi dă impresia – obişnuită în acest tip de naraţiune – că "stă" alături de un alt martor al evenimentelor, astfel încât perspectiva celor doi este aceeaşi. Numai că regula nu se aplică şi atunci când Christina îl priveşte pe Egor sau Andronic, publicul exorcizării şarpelui. Cu alte cuvinte, naratorul "ştie" cum o priveşte Egor pe Christina, cum arată Christina în ochii lui – "nesăţioasă, înfometată" –, dar "nu ştie" cum arată Egor în ochii Christinei. La fel, nu ni se spune cum le vede Andronic pe celelalte personaje, ci numai cum îl văd ele. Altfel spus, naratorul nu ştie cum îi vede un personaj nonuman pe oameni, ştie numai cum aceştia îl văd pe primul. Aparent, naratorul lui Eliade este omniscient, scriitura lui este auctorială, la fel ca la mulţi scriitori din epocă; în fapt însă, omniscienţa lui se frânge exact pe graniţa percepţiei umane. Aşa cum scriitorul "nu ştie" cine este Andronic de fapt, tot aşa naratorul "nu ştie" cum priveşte el celelalte personaje. Cum spuneam anterior: Eliade, istoricul religiei, "ştie" ce simbolizează şarpele, dar naratorul din roman "nu ştie", după cum "nu ştie" nici dacă vreun simbolism se aplică la Andronic.

Cum vi se pare că e receptat astăzi Mircea Eliade? Prevalează palierul literar sau cel ideologic?
Greu de răspuns: depinde de cititor, totuşi cred că un cititor curios de sensul scrierilor lui circulă pe ambele paliere.

Virgil Ierunca, cred, spunea că o biografie nu merge singură pe stradă. Ar fi utilă şi la noi o discuţie de tipul celei care are loc despre Céline în Franţa?
O discuţie despre implicaţiile politice ale unor articole de Eliade a avut deja loc la noi, ca şi în Franţa şi Italia, deşi acolo în condiţiile necunoaşterii faptelor. Comparaţia cu Céline nu mi se pare relevantă: Eliade nu a publicat pamflete antisemite şi nu a scris nimic de violenţa unor volume precum Bagatelles pour un massacre (1937) sau L’École des cadavres (1938). În 1937, el a publicat, dimpotrivă, Şarpele, iar în 1938, primul volum din revista de istorie a religiilor Zalmoxis.

Aţi inaugurat anul trecut la BCU ciclul de conferinţe "Cultura bate criza". După câteva luni de la demararea proiectului, sunteţi la fel de optimist în ceea ce priveşte deznodământul?
Nu cunosc deznodământul şi sper să nu ajung aşa repede într-o asemenea fază. Aş dori, dimpotrivă, continuarea acestui ciclu, reînceput pe 23 februarie 2011 prin conferinţa lui Dan C. Mihăilescu intitulată, atât de sugestiv, "Bună seara, domnule Mircea Eliade!". Ideea ar fi, tocmai, că Eliade ne este contemporan (încă) şi că oricând l-am putea astfel saluta pe stradă sau... în Biblioteca Centrală Universitară.

Prin ce se deosebesc aceste conferinţe de alte iniţiative similare?
Prin discutarea unor valori certe ale culturii române fără a distruge altele, prin argumente fără polemică, prin calm şi siguranţă de sine fără anxietatea marginalităţii (în Europa), prin stimularea creaţiei – o idee centrală în opera lui Eliade –, nu a intrigii şi victimizării.

Domnişoara Christina şi Şarpele este cel de-al şaselea titlu Eliade pe care BPT îl propune cititorilor săi. Cărţile lui Mircea Eliade sunt printre cele mai căutate, Maitreyi, Noaptea de Sânziene, Întoarcerea din rai şi celelalte titluri apărute s-au bucurat de un mare succes de public. Cum se explică această capacitate mereu reînnoită de atracţie a operei lui Eliade pentru generaţii noi de cititori? Este meritul intrinsec al operei sau joacă un rol şi exegeza, dezbaterile care au loc în jurul personalităţii şi creaţiei eliadeşti?
Cred că meritul aparţine în primul rând lui Eliade! Literatura scrisă la tinereţe este o literatură despre tineri care exprimă mereu constantele acestei vârste în ciuda marilor diferenţe de la o generaţie la alta, după cum opera lui de maturitate are sunetul pur al clasicităţii în ciuda avatarurilor (post)modernităţii.

Nu e deloc o simplă coincidenţă faptul că titlul 100 al noii serii BPT este Mircea Eliade. Are şi BPT drumul ei spre centru... 100 de titluri de literatură română, în tiraje impresionante. Şi avem de gând să mergem înainte! E un succes, care ne motivează şi ne responsabilizează. Să fie şi acesta un argument puternic că, întra-adevăr, cultura bate criza?
Fără îndoială. Orice creaţie în cultură are ambiţia perenităţii sau ar trebui s-o aibă, şi noua serie BPT, în formatul ei atât de elegant şi de minuţios pregătit, constituie deja o realizare editorială de înalt nivel care desfide criza. Şi chiar o învinge!

Unul dintre obiectivele colecţiei "Biblioteca pentru toţi" a fost acela de a readuce în faţa ochilor publicului arta plastică românească, prin ilustrarea copertelor. Ca specialist în studiul imaginii şi în literatură, deopotrivă, credeţi că acest dialog între tablou şi text poate fi benefic pentru operă? Dar pentru cititor? În cazul acestei ediţii Eliade, cum aţi analiza ilustraţia copertei?
Ilustraţia face parte integrantă din calitatea volumelor Eliade; cred că şi a altor ediţii, dar pe acelea nu le-am urmărit cu aceeaşi atenţie. Coperta dezvăluie un posibil sens ori set de conotaţii ale textului, deşi imaginea şi textul nu se suprapun niciodată. Şi nici nu trebuie. În plus, pictorul şi scriitorul, în acest caz, ca şi în multe altele, nu s-au cunoscut, astfel încât corelarea lor aparţine editorului. Coperta pare a trimite la Domnişoara Christina mai curând decât la Şarpele, dar dacă cele două personaje ar fi Simina şi Egor, ele ar exprima o tandreţe care lipseşte din roman. Să fi fost atunci ales acest cuplu tocmai pentru că exprimă un sens subteran, atracţia pe care, în text, Egor refuză s-o admită? Ori referă schimbul de priviri din imagine mai curând la cel dintre Dorina şi Andronic în dimineaţa însorită a adormirii lor în insulă? Dar nu cumva pictorul divulgă – chiar fără să ştie – cuplul imaginat senin de un scriitor, Eliade, rupt, în realitatea acelor ani, între două dragoste complet diferite? Sau poate el nu este decât cuplul ideal pe care fiecare dintre noi a visat mereu să-l atingă dincolo de "zadarnicele chinuri ale dragostei" shakespeariene...