Evadarea din zona cu ger, salvarea de îngheţ

O antologie cu "Cele mai frumoase poezii de dragoste" ale lui Adrian Păunescu o veţi găsi miercuri, 2 martie, împreună cu Jurnalul Naţional. Pentru cei internaţi în "spitalul de nervi şi de cord/ numit po­pular printre oameni iubire", poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun. Într-un interviu acordat Jurnalului Naţional în mai 2008, poetul vorbeşte despre muzele care i-au inspirat versurile, despre nefericirea rodnică a poetului şi stările de graţie care i-au stârnit furtunile lirice.

 ● Regina Neagră, ultima ploaie torenţială a lui Adrian Păunescu
Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi "s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap", pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine Negre şi Nebuni de Alb, pentru aceia care caută poveşti printre flori, pentru cei fără de simţuri sucombate din naştere, pentru cei internaţi în "spitalul de nervi şi de cord". Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun. Ea s-a născut ca o cale de tămăduire, ursită a salvării din moarte. Ceilalţi, să se vindece prin lectură!

• Jurnalul Naţional: Ce este o muză pentru un scriitor?

Adrian Păunescu: Este acea realitate sau acea năzărire care îl determină să scrie. Îi creează un fel de stare de graţie în care el crede că e cea mai importantă fiinţă din lume, că are de pledat o cauză care fără de opera lui s-ar pierde în neant şi că are de refăcut unitatea lumii prin opusul său care este femeia, sau printr-un bărbat, dacă este vorba despre o poetă. Cînd e vorba de un muzician lucrurile sînt şi mai subtile, şi mai profund distilate, dar o muză e tot ce-şi poate dori un creator. Şi epigramiştii au muze. Şi cîinii singuri din curţile ţăranilor din sud au o muză: luna. Latră la ea, latră între ei. Muza e un pretext al comunicării. Îi trebuie însă autorului suficientă inocenţă – pe care uneori şi-o poate construi – pentru a o lua în serios. Eu, cînd am scris poezii de dragoste, poezii pentru o femeie, pentru părinţi, pentru ţara mea, pentru cauzele în care am crezut, m-am considerat ultima soluţie. Dacă n-aş fi crezut asta, n-aş fi scris nimic! N-am avut puterea de a face analize critice, n-am avut nici nevoie de ele. Ceea ce m-a izbit, ceea ce m-a tulburat, ceea ce m-a determinat să scriu mi-a fost suficient pentru a considera că, pînă la urmă, iubirea este singurul motor adevărat al lumii.

Şi cîinii singuri din curţi au o muză: luna

• Uneori mergem pe stradă şi vedem figuri, chipuri, priviri care ne impresionează pentru o secundă. Se opresc ele într-un timp veşnic al poeziei drept muze ale firescului, ale banalului?

Sentimentele mari nu îi dau celui ce le poartă acces la nici un fel de bibliografie. Poetul adevărat crede că el este ultima soluţie pentru ca o stare cum este dragostea să nu se piardă în neant, dar şi că el este primul care scrie!

Marile opere sînt construite pe lucruri comune. De la începutul lumii şi pînă la sfîrşitul ei – care nu e aşa de departe cum ne închipuim cîteodată noi, cu alt tip de naivitate – oamenii de creaţie scriu aceleaşi lucruri, altfel. Eu vorbeam într-un articol, "Poet la drumul mare", despre un mare poet de dragoste, Mihai Beniuc, şi notam că el, la fel ca toţi marii poeţi de dragoste, şi-a construit casa, poezia, în centrul localităţii, acolo unde au scris Shakespeare, Petrarca, Rilke, Puşkin, Eminescu, Esenin. N-a făcut ceea ce fac poeţii novatori, poeţii de limbaj, s-o ia razna prin păduri, să inventeze metafore, relaţii noi între cuvinte – lucru perfect lăudabil, de altfel. Poeţii de destin, aceia care reuşesc să-şi transcrie viaţa în operă, au încăpăţînarea, nebunia, şi aş zice eu curajul istoric şi etern, de a construi acolo unde sînt toate casele mari. Acolo îşi găsesc ei locşorul pentru casa lor şi uneori aceasta devine foarte importantă. Nu se putea închipui după marea poezie de dragoste a lui Eminescu, că în literatura română se va mai putea scrie aşa cum a scris Arghezi, care, deşi este un genial poet de limbaj, este şi un genial poet de destin.

Cine putea bănui că va inventa Arghezi această nebunie: "Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară." Sau că va scrie Beniuc: "Te măriţi, şi ştiu că vei naşte prunci,/ Veţi avea cămin şi alte cele/ Dar aşa frumoasă ca atunci/ Cînd erai stăpîna vieţii mele/ Nu vei fi tu niciodată/ Niciodată". Sau cum a continuat Nichita, care a pornit ca poet de limbaj şi a devenit un incomparabil poet al destinului, ajungînd să spună: "Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte". Poezia lui de dragoste e fenomenală. Şi am vorbit pînă aici numai despre poezia de dragoste pentru femeie.

Dar eu cred că poezia de dragoste înseamnă şi poezia de dragoste pentru mamă, pentru părinţi, pentru ţară, pentru condiţia umană. Cred că pe măsură ce ne temem că s-a îngustat spaţiul poeziei de dragoste, spaţiul ei creşte halucinant. Încă putem scrie marile poeme de dragoste, încă nu s-au terminat de scris.

• Şi totuşi cel mai mult a fost cîntată femeia, nu mama, nu ţara.

Ei, nu! Şi mama... Să ne amintim de Eminescu, de Coşbuc, sau de poezia contemporană a genialului Grigore Vieru. Sigur că femeia e cea care ocupă cea mai mare parte din viaţa bărbatului, din preocupările lui, este figura centrală, dar nu se cheamă că nu există mari poeţi ai dragostei de ţară, de exemplu. Este o mizerie lansarea teoriei că nu mai contează poezia patriotică. Nici un poet mare al lumii n-a trăit fără poezia lui patriotică. Sigur că ăia făcuţi în eprubetă nu au patrie, dar aceia care au în ei amintiri, au pe mîinile lor amprenta părintească, ăia care ştiu ce sînt cimitirele, ăia care se uită la un meci de box (cum m-am uitat eu la Bute) şi au văzut reacţia, mimica marelui campion atunci cînd s-a cîntat "Deşteaptă-te, române" (şi eu am plîns), ăia nu pot să trăiască fără această dragoste pe care eu nici nu o fac stăpînă peste toate, dar nici nu o pot retrograda. N-o pot transforma într-un preş derizoriu la uşa falselor estetici.

• Ce face un scriitor cînd îşi pierde muza? V-au lăsat vreodată muzele în agonia despărţirii?

O regretă, o descrie chiar mai frumos decît a făcut-o anterior şi aşteaptă soluţia pe care i-o dă Dumnezeu. Probabil că vine alta... Pe mine m-au lăsat muzele rareori, dar cînd au făcut-o, au făcut-o bine. Am avut şi momente de acest fel...

• Există sinonimie între femeie – iubire – muză?

Nu toate femeile sînt muze, şi nu toate femeile stîrnesc iubire. Putem spune doar că e greu de conceput ideea de muză fără iubire.

Singurătăţile se acceptă şi se îngînă

• Femeile sînt mereu aşa şi pe dincolo, zic bărbaţii. Dar întotdeauna a rămas în urma lor opera bărbaţilor vrăjiţi de ele. Cum v-au fermecat femeile?

În toată lucrarea mea literară de 50 de ani, femeia este inspiratoarea a tot ceea ce am scris, chiar dacă nu în mod direct. Femeia m-a făcut să scriu, nu i-am dedicat tot ce am scris ei, dar de dragul ei am scris şi celelalte poezii. De dragul de a fi puternic, de dragul de a fi iubit, de a fi preţuit de femeie.

Cele mai multe dintre actele mele de rebeliune, de curaj – acte pe care, din păcate, istoria e prea ocupată să le sublinieze, dar ele vor fi dezvăluite atunci cînd eu nu voi mai împiedica propria mea operă, prin existenţa mea, să se manifeste –  se datorează faptului că voiam să mă laud în faţa unei femei. Astea sînt de fapt resorturile care ne fac să ieşim în public. Nu este adevărat că poetul e numai un sfios, un cucernic, un modest. Nu! Numai că mîndria lui trebuie să se întemeieze pe o anumită substanţă umană, pe fapte bune, pe creaţii remarcabile, pentru că altfel el devine ridicol. Nu înseamnă, de asemenea, că poetul adevărat trebuie să-şi sacrifice contemporanii ca să se ridice pe umerii lor. În ce mă priveşte am acceptat competiţii permanente cu tot felul de alţi doritori de glorie, nu mi-am urît niciodată colegii de generaţie. Dimpotrivă, am dedicat lucrarea mea de doctorat (una dintre cele mai importante cărţi ale mele) celor trei poeţi de geniu care au fost Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru, generaţia ’60. Sînt şi alţii despre care îmi pare rău că nu am apucat să scriu. Eu i-am iubit.

La mine, forma de competiţie a fost iubirea. Nu m-am temut de ei şi am fost gelos de două sau de trei ori în viaţă. S-a întîmplat o dată la Cenaclu, cînd Ioan Alexandru a repurtat imediat un succes mult mai mare decît mine cu o poezie fenomenală, dedicată amintirii lui Nicolae Labiş. Şi eu şi Nichita am fost geloşi în noaptea aceea. A doua zi însă am ştiut că vindecarea este să lucrez. De aceea nu mai am gelozii. Dar am impresia că la mine iubirea a fost şi pîrjolitoare. Am făcut bine cu iubirea mea, dar pe unii i-am făcut să se lase de poezie, de exemplu. Într-o noapte am lucrat acasă la poetul Ilie Constantin, undeva în Bulevardul Cantemir. Eram şapte poeţi: eu, Ilie Constantin, Nichita, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Petru Popescu, Ioan Alexandru şi cred că şi G. R. Chirovici. Am scris enorm în noaptea aceea, am scris chiar nişte poezii care au rămas, "Viaţa de excepţii" sau "A fi într-o pasăre". Nichita a scris elegii, iar Petru Popescu, un om foarte talentat, a scris "Undeva pe o altă planetă/ Creşte o floare, Petru numită.../", dar a scris puţin şi oarecum uscat. Cînd am venit eu cu cele 97 de poezii, el a zis: "Mă las de poezie, mă apuc de proză". Deci am avut şi un oarecare efect pîrjolitor. Aşa cum, pe altă parte, i-am mobilizat pe colegii mei prin fiecare lucru bun pe care l-am scris, să-l scrie ei şi mai bine.

• Ce vă inspirase în acea noapte?

Nu a fost ceva concret neapărat, m-a inspirat condiţia umană şi oarecum starea de incertitudine a tinereţii. Eram foarte tînăr, aveam 20 şi ceva de ani, eram sărac, într-un anumit fel la bătăia vîntului, n-aveam din ce trăi, eram căsătorit – mă căsătorisem la 18 ani cu poeta Constanţa Buzea, o mare poetă a limbii române şi a condiţiei umane – şi aveam foarte multe griji... Aveam o stare de nelinişte şi puţină disperare. În perioada aceea au venit şi primele gînduri negre, chiar de sinucidere, fiindcă nu vedeam un orizont înainte. Tatăl meu era puşcăriaş politic, a avut condamnări de 15 ani, şi eu n-aveam pe nimeni, eram absolut singur. Am găsit în poezie o rezolvare, dar nu era suficient pentru viaţa de fiecare zi. Îmi făcusem nunta cu 25 de lei. Mi i-a dat un văr al meu, un amărît el însuşi. Zece lei a costat salamul Muntenia, era 8 lei chilu’... Am avut şi trei oaspeţi, dramaturgul Iosif Naghiu, prozatorul Tudor Ursu (Dumnezeu să-i ierte!) şi poeta Rodica Iulian. Undeva într-un subsol am încins o masă şi am avut o sărbătoare fenomenală, cu 25 de lei!

• Atît de îndrăgostit eraţi...

Da! Eram îndrăgostit şi... aveam nevoie de cealaltă singurătate, a Constanţei.

• Există singurătate în doi?

Există două singurătăţi care se acceptă şi se îngînă.

Sînt oameni care s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap

• E sinuciderea un act de curaj sau de laşitate?

De laşitate. Singurătatea e un act de curaj. Eu îi sfătuiesc pe toţi adolescenţii cărora le trece prin cap această mizerie, de a se sinucide, să renunţe la ea. Oricînd mai există soluţii. Oricînd! Sînt oameni care s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap. Sînt oameni care au căzut cu avionul şi s-au regăsit, nu cu toate oasele, dar cu destule pentru a mai respira şi a se mai bucura de lumina primăverii. Ca şi în societate, noi în natură am început să nu mai vedem anotimpurile renaşterii. Ele există şi trebuie să ne bucurăm de ele peste măsură. Despre fiecare epocă în care trăim credem că e cea mai rea. Probabil că ni s-a dat chiar un şirag de epoci rele, dar mereu oamenii au fost în această stare de nemulţumire faţă de epoca lor. Înainte de ’90 eram profund nemulţumiţi, scriam poezie îngrozitor de dură şi de protestatară. În acelaşi timp nu-mi închipuiam că va veni o soluţie. A venit o soluţie, m-am bucurat de ea, dar mi-am dat seama că nici asta nu e soluţia. Şi ceea ce aş spune că e cel mai grav e că eu nu mai văd nici o ieşire. Şi totuşi, nu-mi trece prin cap să mă sinucid!

Mă gîndesc ce se va întîmpla poimîine, cînd se vor termina resursele de combustibil ale pămîntului. Este o chestiune de care mă simt preocupat atunci cînd contemplu pe fata mea. Dar eu am nepoţi, am chiar strănepot, ceea ce înseamnă că am anumite obligaţii contractate pentru viitorul lor şi al meu. Şi-mi dau seama că omenirea nu se gîndeşte la asta... Mă uit la colegii mei de Senat, le atrag atenţia că preocuparea noastră fundamentală ar trebui să fie aceea de a descoperi inteligenţe care să scoată nu numai ţara, ci planeta din dezastrul către care se îndreaptă. Nu se poate să nu mai fie soluţii.

De exemplu, cînd eram mic (şi acum cînd nu mai sînt mic), am avut şi am preocuparea de a folosi lumina soarelui, de a o înmagazina şi de a o folosi atunci cînd avem nevoie de lumină. Noi consumăm derivate ale luminii soarelui, consumăm copaci, consumăm cărbuni, ape, dar toate astea există pentru că există lumina soarelui care le dă viaţă. Noi ar trebui să ne îndreptăm eforturile către promovarea unor oameni de geniu care au în ei şi pot avea în ei soluţia. La fel e şi căldura. Distrugem pădurile, distrugem subsolul şi ne mirăm de ce ne scufundăm, ne mirăm de ce vin apele peste noi, uitînd că se risipeşte, vara şi primăvara, atîta căldură cîtă ne-ar trebui iarna ca să ne echilibrăm. Şi astea sînt muzele mele...

Am trăit şi am murit atunci

• Există o zicală cum că, de cîte ori se închide o uşă, se deschide alta. Poate că şi în lucrurile de care aţi vorbit e ca într-o dramă de amor şi trebuie să putem privi, aşa cum spuneaţi în "Liber să sufăr" de la "înălţimea veacului", şi nu de la "înălţimea ceasului", care face ca lucrurile să pară cutremurătoare.

Da, dar dacă aş aştepta, aş pierde starea de acuitate. Tot ceea ce se scrie nu se scrie statistic, cu rănile vindecate. Eu acum n-aş mai putea scrie "Liber să sufăr" sau "Din doi în doi". M-am exploatat atunci cît am putut, cît mi-a fost de somn... Am trăit şi am murit atunci. Am exploatat starea de suferinţă pe care mi-a adus-o despărţirea de femeia aceasta, pe care am iubit-o şi care mi-a făcut destul rău, dar mi-a făcut şi un imens bine, care e mult mai important şi mult mai rodnic şi mai nobil decît tot răul pe care mi l-ar fi putut face, inspirîndu-mi aceste două cărţi şi alte versuri.

• V-aţi propus atunci şi un roman, "Vinovat de iubire", ce s-a întîmplat cu el?

Atunci îmi propusesem să-l termin, că era aproape scris. Mai am cam 20 de pagini de scris, dar nu-mi dau seama care e sfîrşitul, nu-l nimeresc. Am diverse variante, la un moment dat am crezut că-l voi încheia cu drama din "Liber să sufăr". După aceea s-a cronicizat rana şi încep să reconsider şi iubirile trecute şi să-mi dau seama că, la fel ca şi în judecarea epocilor, în judecarea fiinţelor pe care le-am iubit trebuie să nu mă las ispitit de tensiunea ultimei poveşti, fiindcă nedreptăţesc marile iubiri care mi-au înnobilat viaţa anterior.

• Nu e întotdeauna marea iubire cea din urmă?

Este, dar după ce ea devine penultima sau antepenultima, se reaşază contururile, se repoziţionează. Spuneam într-o poezie pe care am scris-o anterior acestei cărţi, "Eternele iubiri accidentale", că o anumită dominantă a felului meu de a preţui femeile se regăseşte în toate. Au semănat între ele şi, ca să vă fie mai clar cum erau cele mai multe, să vă priviţi o dată în oglindă cînd sunteţi mişcată de un cuvînt bun sau... Da, asta este o linie! Sigur că au fost şi alte feluri de a fi...

• Cu asta v-au cucerit?

Nu toate, dar cele mai multe. E ca în modă, e o linie în toate.

• Care a fost cea mai intensă, prolifică perioadă a vieţii dumneavoastră ca scriitor? Aveţi un timp care v-a definit?

N-am avut perioade benefice sau malefice. Am zile în care nu pot să scriu, dar mi-am creat un anumit ritm de a răspunde provocărilor vieţii. Asta mă salvează uneori de disperare. S-a întîmplat să-mi închipui noaptea că dimineaţa nu voi mai putea scrie, că am uitat ce e poezia, că nu mai ştiu literele, şi nu este chiar lucru puţin să ajungi să te îndoieşti de tine însuţi. Dar asta s-a întîmplat de obicei înaintea marilor erupţii lirice.

Jocul din doi în doi

Odată, nu chiar demult, într-o grădină de vară dărăpănată, un Nebun de alb a întîlnit o Regină neagră. O fată cu ochii trişti, "o plantă şi nimic mai mult,/ strivită de teribile complexe", "cea mai săracă de pe lume". S-au îndrăgostit unul de celălalt, într-un joc depănat un şir de ani.

S-au iubit printre careurile celor 89 de luni şi 2.700 de nopţi, pînă la şah mat. Într-o noapte a lui decembrie 2002, ea, cea mai puternică piesă de pe tabla de joc a dragostei lor, a hotărît că nu mai poate suporta nopţile de sin-gurătate şi o dragoste fără contract. Dorea să fie legitimă şi "un copil care să se nască la sărbătoarea de 60 de ani a tatălui său". "Nu ţi-am promis nimic", i-a spus el, dar ea nu a avut răbdare să asculte pînă la capăt: "Însă mereu am făcut şi voi face mai multe decît am făgăduit". Şi-au spus "Noapte bună", făgăduindu-şi că se vor vedea la prînz.

Şi-aşa, "după ani de bucurii şi zbucium,/ ea s-a întors la sine-n tragedie…", şi-a făcut bagajele pe fugă, a vîndut casa dragostei lor şi a plecat cu toate amintirile după ea într-un loc fără de adresă. Ca un Nebun de alb a căutat-o el, oriunde credea că s-ar fi putut ascunde, înfăşurată printre zvonuri cum că-ar fi plecat să se mărite sau chiar la mănăstire, împovărată de vina dragostei lor nelegitime. Mai apoi, învinsă, s-a arătat în lume, tot fugind ca o căprioară hăituită de vînătorul ce tot voia să o salveze.

"Un altul, în locul meu, te-ar căuta să te bată/ Cu pietre, să te ardă cu fierul roşu, să te omoare, după tot/ Ce-a investit, fără chitanţe şi contracte, într-o fiinţă/ Imprevizibilă, aşa că, uite diverşi experţi spun că eşti/ Bolnavă mental, că nu vei termina bine, că/ Trebuie să te uit, ceea ce eu nici nu accept, /Nici nu concep, nici nu fac. Eu te iubesc. Şi cred în tine".
Ba chiar odată, înnebunită de atîta fugă, a dat un telefon ameninţînd că face publică povestea. Era oricum prea tîrziu pentru vînătorul ostenit, consolat că ea se va pierde şi-n veci de veci n-o va avea. "Şi după toate astea, singura pedeapsă pe care vreau să ţi-o dau este uitarea."

În urma dragostei lor a rămas drept decont "starea de disperare şi de poezie" care a aşezat-o pe Regina neagră în pagini de roman, pe post de muză, pînă ce "autorul a căzut obosit cu capul pe ultima copertă".
Aşa s-au născut, ca "impozit natural pe creaţie", "Liber să sufăr" şi "Din doi în doi". Şi de-atunci a viscolit şi a nins încontinuu, pînă s-a acoperit totul de uitare.

 

• Jurnalul Naţional: V-a împins din spate ca un motor şi dorinţa de a rămîne în posteritate?

Adrian Păunescu: Nu. Ca să rămîn în posteritate ar trebui să-mi închipui că voi muri, or eu încă nu m-am gîndit serios la moarte, aşa cum m-am temut să mă gîndesc la felul în care am înmormîntat-o pe cea mai dragă fiinţă a vieţii mele, bunica mea, Ioana Păunescu – înainte ca fata mea, Ana-Maria, să-mi fie cea mai dragă şi apropiată, şi dătătoare de responsabilităţi şi griji. Eu nu m-am recules după moartea tatălui! N-am puterea să retrăiesc pînă la capăt acele lucruri, probabil, dacă aş putea să le scriu pînă la capăt, m-aş prăbuşi o dată cu ele. Ce am scris despre părinţi am scris numai cu ochii întredeschişi! Nu deschişi larg, mi-e frică! Am scris despre moartea mamei. M-am dus în cimitir, la Bragadiru, unde am înmormîntat-o, şi cînd am plecat era o desprimăvărare abruptă, parcă nu mai puteam ridica picioarele din noroi, din pămîntul umed. Parcă mă trăgea mama înapoi lîngă ea, parcă voia să nu rămînă acolo singură. Gîndul că îi lăsăm pe cei dragi care mor singuri în mormintele lor şi noi plecăm şi mai facem şi pomeni acasă, pe mine mă înnebuneşte. Eu nu m-am putut duce la înmormîntarea lui Nichita Stănescu, care mi-era foarte drag şi foarte apropiat. Şi sînt singurul om public din România care l-a sărbătorit pe Nichita la 50 de ani, la Polivalentă, cu 13.000 de oameni.

Moartea, o desprimăvărare abruptă, o muză pe care nu mi-o pot asuma

• Erau prea "ocupaţi" cu altele…

Din păcate. Eu simţeam că e o fatalitate în jurul nostru. L-am adus cu greutate mare, avea piciorul în gips. L-au urcat pe scenă Victor Rădulescu, fotoreporterul nostru, şi Augustin Frăţilă, poet şi cîntăreţ în Cenaclu. Şi a avut o prestaţie extraordinară, şi a fost îmbrăţişat şi aplaudat. Dar nu m-am putut duce la mormînt să-l văd pe el întins acolo şi eu în picioare lîngă el… Asta nu înseamnă că nu m-am dus, mult mai tîrziu, la mormîntul lui Nichita cu Evgheni Evtuşenko, prietenul nostru, care a dorit să-şi ceară iertare de la el, pentru că se certaseră cu 20 de ani în urmă. A avut momente halucinante... l-am lăsat singur acolo la un moment dat şi parcă vorbea cu Nichita viu. Aşa că şi moartea este o muză, dar nu mi-o pot deocamdată asuma.

• Există un Adrian Păunescu care scrie poezii de dragoste şi un altul?

Nu, e acelaşi. Dar uneori e mai supărat, uneori e mai rău, uneori e pamfletar. Însă la mine vin toate din acelaşi izvor: starea de graţie.

• Credeţi că există poeţi care scriu despre dragoste de dragul esteticii, fără să fi iubit?

Nu, poate nu au avut măsura exactă a bogăţiei acestui sentiment, dar să nu cunoşti dragostea?! Şi cîinii cunosc dragostea. Eu aş spune chiar mai mult, şi amoeba, şi monocelularele se simt mai bine într-un loc decît într-altul. Ele nu ştiu ce e cu ele, dar noi putem constata. Nu e posibil să nu cunoşti dragostea. Nici nu-mi explic de ce te naşti dacă n-o cunoşti. Iubirea este legea universului, este suportul creştinismului şi al altor religii. În religia noastră nu există nicăieri vreun îndemn la ură, la noi iubirea îşi ajunge sieşi. Iubind mai mult pe cineva, pedepseşti însă pe cel pe care îl iubeşti mai puţin.
Băiatului meu, Andrei, la care ţin enorm, un tînăr eminent, serios, profund şi creator – o să se vadă cînd n-o să mai fie umbra lui taică-său peste el – i s-au născut cei doi copii, Andreea şi Adrian. Şi i-am spus atunci o chestie foarte deşteaptă: "Andrei, tu ai dreptul să-l iubeşti pe băiatul tău mai mult ca pe fata ta, dar nu ai dreptul s-o iubeşti pe fata ta mai puţin ca pe băiatul tău". Şi el a zis: "Tată, explică-mi!". "Tată, dacă tu ai un prisos de dragoste, îl poţi folosi pentru unul dintre ei, dar în rest trebuie să fie egali". Ceea ce este omeneşte posibil trebuie să facem…

Unde apare fericirea apare neapărat şi semnul întrebării

• Să fie poezia de dragoste ceea ce vă reprezintă cel mai bine ca scriitor?

Nu. Dacă prin poezia de dragoste înţelegem poezia de dragoste faţă de femeie, nu. Pe mine mă reprezintă poezia de dragoste de viaţă, de dragoste de femeie, de părinţi, de ţară, de condiţia umană.

• Poate în alte momente aţi fi răspuns altfel… Atunci cînd eraţi îndrăgostit.

Poate, dar în clipa de faţă aşa simt. Cînd eram îndrăgostit nu mă interesau competiţiile artistice din interiorul literaturii mele. Atunci pur şi simplu voiam să repar ceea ce era ireparabil. Cu cît scriam mai mult, cu atît ea se îndepărta mai mult. Cea despre care scriam… Şi, totuşi, eu credeam că o apropii.

• În viaţa unui scriitor sînt sentimente pe care le avem cu toţii: dragoste, durere, fericire, ură, suferinţă. Unele îl fac pe scriitor să renască din propria cenuşă.

Eu cred că toate compun acel portret luminos şi însîngerat al condiţiei umane. Toate. Nu există iubire fără suferinţă, aşa cum nu poţi să spui invers, că nu există suferinţă fără iubire. Suferinţa uneori poate fi de sine stătătoare. Poţi să suferi din invidie, din orice, dar iubire fără suferinţă nu e. Nu cunosc deocamdată cuplu fericit. Poate un cuplu mulţumit cu sine la un moment dat, mulţumit de viaţă, dar fericire pînă la capăt nu există. Fiindcă oriunde apare fericirea apar grija, teama de necunoscut. Oriunde apare fericirea apare neapărat şi semnul întrebării.

Am plătit foarte mult, dar de bunăvoie, pentru a nu îngheţa

La un moment dat s-a vehiculat un zvon, cum că Maiorescu îl ţinea pe Eminescu departe de Veronica, pentru că, dacă nu suferea, nici nu crea. Ce provoacă mai mult naşterea operei, durerea sau fericirea?
N-aş vrea să intru în dosarul Eminescu, mai ales că şi eu pot bănui unele lucruri, dar pentru mine importantă este opera. Fericirea nu provoacă nimic. Fericirea îşi ajunge sieşi dacă există. Dar nu se poate pune temei pe fericire. Creatorul vrea cu opera lui să repare lumea, vrea să rezolve ceea ce nu rezolvă prin viaţă. Nu există un cîntec de fericire. Tot ceea ce este mare literatură în lume este un tratament.

• Adică trebuie să suferi foarte mult ca să fii un foarte bun scriitor…

Da… sau să poţi să-ţi închipui suferinţa. Există şi scriitori care şi-o pot închipui. Eu am făcut o diferenţă la început între poeţii de limbaj şi poeţii de destin. Poeţii de limbaj nu sînt neapărat înjugaţi la acest car al suferinţei. Poeţii de destin însă nici măcar nu sînt preocupaţi de felul în care apare lovitura pietrei pe parbriz.

• Sinceritatea dusă pînă la confesiune, aşa cum ştiu că aţi avut-o în "Liber să sufăr", nu alterează în vreun fel valoarea scriiturii? Nu cumva ficţiunea are o contribuţie majoră la estetica operei?

S-ar putea ca îndoiala dumneavoastră să fie valabilă uneori. S-ar putea să fie uneori nevoie de distilare şi nu de prezenţă brută a faptului, dar eu cred foarte tare în poezia de acest fel. Cred foarte tare în transferul de evenimente ale vieţii înăuntrul poeziei. De aceea nici nu distilez, pentru că nu am în vedere o astfel de poezie, ci poezia vie. De aceea scriu poezia de destin. Pe mine, marea poezie de dragoste mă interesează şi ca roman inclus, mă interesează ce s-a întîmplat acolo, or, în poezia distilată văd mai greu asta.

• Spuneaţi că iubirea v-a călăuzit destinul. Ce preţ aţi plătit pentru iubire?

Am plătit foarte mult, dar am plătit de bunăvoie, n-am avut nici un fel de obligaţie. M-am băgat eu în toate nenorocirile cu putinţă pentru a nu fi rece, cum fac oamenii aflaţi pe neaşteptate şi pe nepregătite într-o zonă cu ger diverse mişcări pentru a nu îngheţa. Mie îmi e foarte frică de uscăciune, de îngheţ, de transformarea omului într-un număr, într-o cifră oarecare. Niciodată, de exemplu, cînd pregătesc un discurs politic nu iese aşa de bine ca atunci cînd mă duc instantaneu la microfon şi dau drumul emoţiei mele adevărate. Este însă şi un alt fapt, vă spun dumneavoastră, sperînd să înţelegeţi… De cîte ori ies în public se întîmplă ceva cu mine, mă modific. Vocea mi se schimbă, devine parcă purtătoarea unui mesaj de dincolo de mine, chiar dacă spun lucruri obişnuite, dar se încarcă de o anumită responsabilitate şi fatalitate. Oamenii pe lîngă care trec îmi spun: "Domnule, cum vorbeai cînd ai fost lîngă noi şi deodată ne furnică felul în care vorbeşti!". M-a ajutat Dumnezeu să existe o corespondenţă între substanţă şi formă, între suflet şi voce.

Prima muză blondă, primele picioare frumoase. Începutul cel mare

Care a fost primul text pe care l-aţi scris?
Nu mai ştiu… Au fost multe. Atunci scriam despre viaţa satului, "ciobănaşul n-are oi/ nici dulăi, nici măgăroi", tot felul, lucruri care se întîmplau lîngă mine, bunicul, bunica, cocorii de sus, bibilicile de jos…

• Dar prima iubire s-a transformat într-o muză?

Nu. Eram în clasa I cînd am avut prima întîlnire cu o fată. Să vedeţi, e foarte amuzant. M-am dus la întîlnire şi am venit după vreo oră şi jumate acasă foarte trist. Şi maica-mare, cea pe care am iubit-o atît de mult, m-a întrebat: "Ce-ai, mă băiete?" "Ce să am, sînt supărat…" "Hai, spune-mi!" "Păi uite, am avut întîlnire cu Geta şi n-a venit." "Dar ea ştia că aveţi întîlnire?" "Nu ştia." "Păi, şi de unde să vină?!" Iar eu atunci i-am spus: "Dar eu mă gîndeam că, atunci cînd iubeşti o fată şi ai întîlnire cu ea, ea înţelege".
Am avut apoi o iubire prin clasa a opta, o fată foarte frumoasă, din păcate ea avea să termine tragic după despărţirea noastră. Era o fată cu care mergeam la cules de spice. M-am apropiat de ea pentru că atunci cînd se apleca îi vedeam picioarele, care erau foarte, foarte frumoase. De la un timp, sigur că mă şi bucuram de prezenţa mea acolo, între picioarele ei. Ne-am iubit îngrozitor, de fapt a fost începutul cel mare al dragostei pentru mine. A fost prima mea muză, dar nu mai ţin minte ce am scris. Amor făcusem şi cu o femeie din Craiova, de la care cumpăram Contemporanul şi Gazeta Literară şi care mai degrabă m-a violat. (Rîde) Da! Era o tutungioaică. Am scris asta în cartea asta, "Vinovat de iubire".
Apoi a fost o fată Sanda, pe care o iubeam şi care mă iubea. Tatăl ei era academician, dar mie, din păcate mi s-a întîmplat nenorocirea ca tatăl meu să fie din nou arestat, a trebuit să mărturisesc la şcoală, a aflat şi taică-său şi nu i-a mai dat voie să se vadă cu mine. Pentru Sanda am scris "Nu prea demult, nu prea departe/ Nu prea profund, nu prea banal/ Treceam serafic şi voal/ Pe sălile de marmuri moarte/ Ale Liceului Central,/ Elev al secţiei real./ Iubind mereu o mai frumoasă/ Elevă gata să-i rezist/ Şi singur eu bărbat din clasă/ Dau clasei caracterul mixt".
Am aflat o chestie extraordinară, de curînd, de la Gelu Voican Voiculescu, care era în acel timp studentul acestui academician. Şi anume că, în tabăra de geologie, tatăl ei o luase peste vară şi pe ea, să ne separe. Dar de curînd am aflat că Sanda a murit. În fine, ne-am despărţit din motive politice. Era o fată frumoasă şi nobilă. A fost una dintre puţinele blonde pe care le-am iubit. Au trecut aproape 50 de ani de atunci. O altă blondă pe care am iubit-o mi-a devenit soţie, Carmen.

• Regina neagră, singura iubire pe care am pierdut-o fără să vreau

Spuneaţi că "există vîrste cînd bărbaţii cred că orice despărţire e o moarte" ("Vindecarea de farsă"). Este moartea iubirii renaşterea scriitorului?
Uneori, da. Dar uneori se întîmplă ca dintr-o mare dragoste, dintr-o mare suferinţă, dintr-o disperare fără recurs să se şi moară la modul concret. Eu nu am crezut că supravieţuiesc în două sau trei "ocazii" ale vieţii mele iubirilor pierdute. Unele le-am pierdut că am vrut eu. Una dintre ele, cea la care se referă cărţile "Liber să sufăr" şi "Din doi în doi", am pierdut-o fără să vreau. Deşi eu am refuzat calea pe care voia ea să meargă. Am crezut că e prea tîrziu pentru mine să iau de la început o viaţă ordonată şi oficializată. Şi, pe de altă parte, era şi dragostea pentru Carmen, soţia mea, care a avut bunul-simţ să-mi protejeze ieşirile, nu totdeauna normale. Şi a contat decisiv Ana Maria.

• Poate iubi un bărbat mai multe femei în acelaşi timp?

Nu la fel, dar da, poate iubi mai multe femei deodată.

• Putem vorbi despre morală în iubire?

Da, dacă prin dragostea faţă de o persoană calci în picioare demnitatea altei persoane, căreia i-ai făgăduit că nu-i vei părăsi niciodată umbra, se poate vorbi despre morală. Dar iubirea are morala ei, iubirea are legile ei. Fără acest fel de a gîndi, nici una dintre femeile care mi-au devenit muze şi alături de care am fost n-ar fi ajuns lîngă mine. Eu puteam rămîne un pustnic. Dar felul meu năvalnic de a fi, mai ales în primii 60 de ani de viaţă, şi felul meu destul de substanţial de a mă exprima şi acum, în orice domeniu, inclusiv în dragoste, m-au ajutat să le ajut să existe. Aşadar, n-am să-mi fac remuşcări pentru nimeni. Eu nu m-am închiriat cu ziua, cel mult m-am dăruit cu un destin întreg unei situaţii sau alteia. Dar rău n-am făcut nimănui.

•  Regretaţi acum finalul vreuneia dintre aceste poveşti?

Toate finalurile le regret. Dar nu se putea altfel. Cînd s-a creat situaţia de a scrie poezia "La adio" şi cînd i-am spus aceleia că pleacă din gară cu şine cu tot, eu ştiam că va fi aşa. Femeia aceea, cu care mai vorbesc şi azi, ne mai auzim, uneori ne şi vedem, nu înţelege cum am ştiut că va fi aşa. Credea că e doar o chestie pasageră, că ne vom întoarce şi ne vom regăsi. Şi alte lucruri de felul ăsta… Uneori am făcut gesturi brutale la despărţire, pentru că devenise insuportabilă incertitudinea sau pluralismul…

• Uneori iubirile sînt precum stropii de apă care udă nisipul atît cît să nu-l sece. Alteori sînt nişte valuri care mătură nisipul. La dumneavoastră au fost picuri sau valuri?

(Rîde) Aşa după cum aţi citit şi după cum mă intuiţi, ce picuri? A fost un mod torenţial de a iubi. Am trăit în genere două vieţi într-un sezon. N-am avut timp de picuri.

• Trăind aşa, două vieţi pe sezon, există o strofă care să rezume?

Este una sintetică: "Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem/ Dau lumii, dau lumii de ştire/ Iubesc, am curaj şi mă tem". Asta nu înseamnă că nu iubesc foarte mult nişte universuri specifice unei stări sau alteia în interiorul marii iubiri. Aici nu era o muză concretă, e o sinteză, nu era cineva anume, erau cîteva.

• Aţi scris "Liber să sufăr" în 17 zile. Cum e o iubire care ajunge "vedetă de roman" în 17 zile?

Nu e nici un raport între numărul de zile al dragostei şi al scrierii despre asta. Iubirea aceasta a durat ani, dar despărţirea a durat puţin şi a determinat un bombardament liric pe măsură. Nu puteam trăi dacă nu scriam.

• A fost o eliberare…

Da… a fost totuşi o vindecare. Însă abia după ce am scris a doua carte, "Din doi în doi", m-am vindecat. Greu!

Iubirea, un viciu profund, o nefericire rodnică

• După tortura acestor iubiri sfărîmate mai credeţi în iubire?

Dar nu s-au terminat toate devastator. Unele sînt chiar sus, sînt nişte împliniri extraordinare şi ale celor în cauză. Această fiinţă, din "Liber să sufăr", a ieşit dintr-un anumit tip de subdezvoltare şi s-a plasat, prin dragostea aceea dintre noi, într-o zonă a spiritului, s-a purificat, s-a înnobilat. Devastatoare este orice despărţire. Eu nu suportam momentul cînd veneau la noi, la Bârca, la bunici, rudele şi anunţau cînd pleacă. Mie plecările mi s-au părut întotdeauna dramatice.

• Şi totuşi cînd aţi scris "Liber să sufăr" credeaţi în acea iubire pe viaţă şi pe moarte, azi ziceţi că nu cunoaşteţi nici un cuplu fericit.

Dar eu nu fericirea o căutam cu ea, ci nefericirea rodnică, de o anumită fertilitate. Ce să spun?! Era ca asumarea unui blestem profund.

• Privită astfel, iubirea ar putea fi acuzată de o formă de interes.

Nu… Bine, poate fi din perspectiva ei, dar nu, nu cred. Aici contează enorm cît extragi din fiecare fapt de viaţă. Uite, scriu în prefaţa la "Din doi în doi": "Este o carte pe care am scris-o şi o public, de la 22 decembrie 2002 încoace. A fost cea mai grea şi mai fertilă perioadă din viaţa mea. Să fie suferinţa impozitul natural pe creaţie? Între solstiţiul de iarnă 2002 şi echinocţiul de primăvară 2003, viaţa mea pare că redevine cuvînt. Doamne, nu-mi lua durerea!".
Căutam înţelesurile durerii, nu mă sofisticam, eram ca un om aflat la bordul unui avion şi care se aruncă în gol, lăsînd paraşuta să se deschidă dacă vrea ea. Nu-mi căutam alibiuri, nu căutam soluţii să mă salvez. Am încercat să trăiesc pînă la capăt situaţia complicată în care ne aflam şi mă aflam şi să nu calc în picioare pe nimeni, să extrag aurul din toată această revărsare de ape de munte.

Liber să sufăr

Larmă de-nceput şi sfîrşit de lume,
Noapte de coşmar, după multe drumuri,
Ca sa mă trezesc dintr-o dată singur,
Liber să sufăr.

Ce nărav urît e obişnuinţa,
Poate că şi noi ne stingem trăind-o,
Când deodată tu ai plecat departe,
Regină Neagră.

Nu mai are gust pîinea
de pe masă,
Viaţa mea e-acum lungă insomnie
Vai, am devenit, pe neobservate,
Propria-mi umbră.

Bestial urăsc forfota
modernă
Şi acest oraş care te ascunde,
Cum ai învăţat cinica reţetă,
Ce mă omoară?

Dacă-am umilit, umilit
sînt astăzi,
Bucuros că pot trăi umilinţa,
Cea în care stă, pentru Înviere,
Dragostea, Doamne.

Liber am rămas să le am
pe toate,
Însă condamnat să nu gust nici una,
Fără nici măcar o întrebuinţare,
Liber să sufăr.

•  “Dacă-ar fi să înţeleg cînd e clipa să mor/ m-aş ruga la ninsori pentr-un ultim fior”, spuneaţi. După fiorul iubirii şi apoi fiorul morţii, acel “rău de moarte” despre care vorbeaţi, te mai poţi întoarce din drum sau urmează “Anul Nou şi istoria literaturii”?

Adrian Păunescu: Te mai poţi întoarce, dar numai după ce-l scoţi din tine, după ce-l pui pe hîrtie. Eu am putut să mă întorc, nu ştiu dacă e o reţetă valabilă pentru toţi.

 

• Şi cei care nu-l pot pune pe hîrtie?

Să citească. Să se vindece prin lectură. Dragostea nu trebuie luată ca o obligaţie, mai ales dragostea dramatică. Se poate trece pe lîngă ea, se poate merge mai departe, se poate deveni personaj de porţelan.

 

• A fost un risc asumat să strigaţi iubirea atît de sincer în piaţa publică, în paginile unei cărţi, sau aţi făcut-o sub disperarea momentului?

A fost un risc asumat, absolut. A doua carte o are ca redactor pe Ana Maria, fetiţa mea, care era mică şi care stătea lîngă mine şi mă vedea suferind. Şi Carmen, de altfel, soţia mea, a fost formidabil de apropiată şi de caldă şi şi-a dat seama că singura noastră salvare este crearea binelui în jurul meu, fără reproşuri, nu cinism, nu scandaluri, cum din păcate e făcută viaţa în societatea modernă. Eu am trăit atunci pînă la capăt toate datele acestei probleme.

 

• “Spitalul de nervi şi de cord / Numit popular printre oameni iubire” Asta să fie definiţia?

Sigur că da. Am trecut momente foarte grele. Eu am crezut chiar că mor atunci, dar şi după un anumit timp. S-a întîmplat să am în mine putere de regenerare şi mai ales să se retrezească în mine ambiţiile de om public şi de scriitor care nu şi-a terminat încă de scris opera.

 

Iubirea zboară, nu merge prin hîrtoape

• Iubirile te fac vulnerabil… Aţi trîntit vreodată uşa iubirii?

Iubirile te fac vulnerabil pentru că vrei tu să fii vulnerabil. Dacă nu vrei, nu te bagi. Asta nu e o chestiune pe care să nu o ştii. Iubirea poate fi la un moment dat şi o mlaştină în care te scufunzi şi pe care, scufundîndu-te, vrei s-o asanezi, vrei s-o faci mai bună, mai curată decît este. Dar sigur că îţi trebuie o foarte mare tărie morală să te poţi întoarce din moarte, din pîrjolul pe care l-ai trăit, pe care l-ai creat şi care ţi s-a creat.

 

• Suferinţa din iubire îţi schimbă punctele de refe­rinţă ca individ, valorile, criteriile?

Ţi le îmbogăţeşte.

 

• Cum recunoşti dragostea cea mare?

Nu toate situaţiile de viaţă prin care am trecut sînt egale. Sînt însă unele care au o anumită însemnătate peste medie. Asta se vede în poezia mea. Am scris pentru Ioana, de exemplu, sînt cîteva poezii nemaipomenite; pentru Elena, pe care am iubit-o – am descoperit-o bolnavă grav de cancer la Lugoj, într-o casă de cultură, şi am luat-o lîngă mine, s-a vindecat, după aceea ne-am despărţit. Sînt momente de vîrf… Pentru soţia mea Carmen am scris… O poezie extraordinară este: “Carmen minutare/ Carmen seculare/ Te-au trimis părinţii/ Carmen la culcare”. Sînt şi altele…, dar nu toate înseamnă acelaşi lucru.

 

• Unele s-au terminat însă cu acel fior de moarte.

Aşa e cînd te arunci din avion fără paraşută. Eu aşa am făcut aproape în toate iubirile mele. N-am avut nici un calcul, n-am cerut nici o dobîndă, m-am aruncat nebuneşte în iubire. Asta este credinţa mea, că nu se poate iubi condiţionat. Iubirea e ca un aparat de zbor. Ori stă, ori zboară. De mers prin hîrtoape e mai greu. Trebuie să ai o anumită nebunie să pleci într-o aventură de dragoste.

 

Dreptul la plîns, o lege a omenirii pentru bărbaţii drastici

• “Eu o iubesc şi declar solemn că din acest moment încolo ea devine deodată iubirea exponenţială, abstractă, nepătată, de roman.” A rămas aşa sau Regina neagră din “Liber să sufăr” s-a transformat într-o femeie banală?

Nu, a rămas în rolul ei de muză. Dar n-aş vrea să luaţi toate versurile din cărţile de dragoste drept nişte reportaje. Lirismul presupune şi măriri sau micşorări ale cantităţii de epitete, nişte îngroşări sau subţieri ale tonului. Nu e reportaj, deşi uneori pare.

 

• Aţi apelat vreodată la ficţiune în poezia de dragoste?

N-am avut loc de atîta realitate.

 

• Vorbiţi de trădare în “Liber să sufăr”. Aţi şi trădat?

Nu. Îmi asum eu tot felul de vinovăţii pentru a nu rămîne dator. Dar n-am trădat.

 

• Aţi plîns pentru dragostea unei femei?

Da. De altfel, eu nu cred ce credea tata, că oamenii care plîng nu sînt bărbaţi. Eu îi spuneam şi atunci: “Tată, şi matale plîngi, dar nu te laşi văzut”. Tata plîngea la filmele în care mureau soldaţi români. El fusese un ofiţer român, trecuse prin tot acest calvar al războiului, avea şi o vocaţie specială pentru istorie, o sensibilitate mare pentru istoria trăită, pentru tot ce era dramatic sau tragic românesc. Pleca din cameră cînd îi veneau lacrimi în ochi. Ştiam că plînge, se întorcea cu ochii umflaţi. Dar eu nu mă feresc. Băiatului meu, care era în liceu, dar avea copil, i-au zis colegii: “Hai mă, să fumăm în closet”, iar el i-a refuzat. Şi ei i-au spus: “Nu eşti bărbat”. Iar el le-a zis: “Bă, tîmpiţilor, eu nu sînt bărbat, eu, care am un copil, şi sînteţi voi, care fumaţi?!”. Aşa şi eu. Nu cred că plînsul face rău, cu condiţia să nu fie singurul mod de a ne exprima. Trebuie să fii puternic în unele momente, să lupţi cu adversarii, nu să plîngi. Dar dreptul la plîns este ceea ce aş cere legilor omenirii pentru bărbaţii drastici.

 

• În toate iubirile există o formă de sado-masochism. Ori ne place să suferim, ori să chinuim.

Cea mai înaltă formă de sado-masochism în iubire este să faci şi una, şi alta. Să şi chinuieşti, şi să fii şi chinuit, dar pînă la un punct. Atît cît plăcerea şi durerea trăiesc împreună.

 

• E asta cea mai dorită ipostază pentru un scriitor?

După tot ce v-am răspuns, după toate descrierile de interior pe care vi le-am făcut, mă puteţi cumpăra foarte uşor. (Rîde) Nu ştiu dacă neapărat ca scriitor, cît ca om. E bine să suferi împreună cu cea care suferă.

 

Ultima ploaie torenţială

• “Şi te iubesc cu milă şi cu groază/ tot ce-i al tău mi se cuvine mie/ ca un nebun de alb ce capturează/ Regina neagră pentru veşnicie” (“Nebun de alb”). E aceeaşi Regină neagră?

A, nu. E altcineva, a fost o dragoste interesantă. Cea care a apărut în aceste două ultime cărţi se narcotiza cu gîndul că poezia asta a fost scrisă cumva prevestitor pentru ea. Aici este însă vorba despre o femeie excepţională, o mare şahistă a României şi a lumii.

 

• V-aş fi întrebat dacă în toate iubirile există o Regină neagră şi un Nebun de alb, dar tocmai mi-am dat seama că spuneţi că se poate să fii ambele în acelaşi timp.

Da, e adevărat. Există mereu această relaţie, un Nebun de alb sau de negru şi o Regină de negru sau de alb.

 

• Cum aţi tratat situaţiile în care aţi fost iubit “pe viaţă şi pe moarte” şi n-aţi iubit la fel… poate deloc?

Am fost circumspect.

 

• Circumspect e un cuvînt cuminte…

Nu. N-am respins brutal pe nimeni. Sigur că am respins diverse situaţii pe care nişte femei înflăcărate ar fi vrut să le trăim împreună. Circumspect e cuvîntul potrivit.

Mi-a plăcut întotdeauna să-mi cuceresc dragostea, chiar adoraţia unei femei.

 

• Circumspecţia de care vorbeaţi nu e o formă de a hrăni orgoliul masculin? Nu e o formă de acceptare?

E frumoasă întrebarea. Orgoliul nu e totdeauna o formă de dragoste, e mai degrabă o formă a împotrivirii, un turneu-challenge, să cucereşti tu titlul. Am avut situaţii formidabile de viaţă, de exemplu, în cartea despre Nichita, Sorescu şi Alexandru, povestesc că am iubit la un moment dat aceeaşi femeie cu Nichita. Asta ne-a apro­piat, dar ne-a şi despărţit. O vreme am fost distanţi. E greu să ai o ase­menea dramă de viaţă. Sigur că eu, fiind mai tînăr cu zece ani de­cît el, atunci eram orgolios. Dar orgo­liul nu este dragoste. Poţi fi or­go­lios într-o competiţie, la crîşmă, cu coa­tele pe masă şi cu clondirul lîngă tine, dar marea dragoste nu pre­su-pune orgoliul. Mai degrabă umi­linţa. Pentru o demnitate defi­ni­tivă. Umilinţă în slujba demnităţii.

 

• Ce distruge cel mai profund iubirea?

Obişnuinţa.

 

• Nu trădarea?

Asta prin excepţie. Dar nu putem crede la nesfîrşit că omul este esenţialmente trădător. Trădarea uneori se fondează pe dorinţa de mai bine a unuia sau a altuia dintre parteneri. Ei cred că e mai bine dacă merg în direcţii diferite. De aceea trebuie iertată trădarea în dragoste.

 

• Nu sînt cumva toate iubi­rile pe care le trăim surogate pe care le îmbrăcăm benevol cu nevoile noastre de dragoste?

În locul a ce? Ca să fie surogat trebuie să înlocuiasă neapărat ceva.

 

• În locul iubirii imaginate, ideale.

Nu. Modul nostru de a supravieţui e să prelungim dreptul la dragoste. Atunci cînd nu mai iubim trebuie să începem să ne temem de moarte. Şi cînd iubim ne temem de moarte, dar într-un mod creator. Luptăm cu ea, o recunoaştem, ştim că există, ştim că se poate întîmpla oricînd, dar a lăsa lucrurile să meargă de la sine, a nu mai iubi, a te aşeza în faţa morţii şi a o aştepta e un fapt lipsit de substanţă omenească.

 

• Regina neagră a fost cea mai inspiratoare muză?

Ea a fost cea mai recentă ploaie torenţială. Sînt capitole întregi din cărţile mele dedicate unor mari iubiri, iar aceasta este comparabilă cu restul marilor iubiri. Pentru că e o mare iubire. N-am clasament. Nici nu se ştie care dintre aceste poezii e mai durabilă. Mi-a spus un om deosebit al vremii noastre: “Măi, scrie poezie de dragoste”. “Dar ce-ţi place ţie aşa de mult?”. “Nu ştii cîtă dragoste am făcut eu pe poeziile tale”. La asta nu mă gîndisem. “Păi, cum?”, zic. “Nu în timp ce făceam dragoste, dar înainte şi după. Iar unele femei le-am cucerit cu poeziile tale. Bineînţeles, le-am spus că sînt ale tale după ce le-am cucerit.” Unele dintre aceste poezii au intrat chiar în folclor, sînt fapte de uz comun. Eu n-am făcut însă niciodată din poeziile mele vechi un instrument pentru cucerirea unei femei noi. Dacă mi-a plăcut, dacă m-a tulburat, dacă m-a emoţionat, am scris poezii noi. “La adio”, “Totuşi iubirea!” Am văzut oameni îndrăgostiţi care le recită în delir. Eu am uitat cărţile astea două pe care le-am scris pentru Regina neagră. Uneori sînt surprins de versurile pe care le aud din ele. Am avut atunci o stare de graţie care a durat cîteva luni şi am reuşit să transcriu ceea ce nici eu n-aş putea recompune, redescoperi sau restitui. Sînt lucruri care m-au depăşit. Ele au lucrat, faptele acelea, starea mea de graţie, nu eu.

Ca om sînt în orele ultime de la clasă, cînd se fac recapitulări

 

• Le-aţi scris muzelor scrisori de dragoste sau doar le-aţi aşezat în pagini de roman?

În liceu. Poezii am scris şi am publicat, nu le-am dat lor.

 

• Aveţi un blog. Credeţi în poeţii internauţi, în poezia pe blog sau ea moare o dată cu penelul?

Nu cred că există o interdicţie de fond pentru circulaţia poeziei. Oriunde poate ajunge poezia va fi mai bine. Eu fac o socoteală şi vă spun aşa: miile de oameni care veneau la Cenaclul Flacăra intrau într-o asemenea stare de spirit încît nici în timpul Cenaclului, nici o vreme după nu conteneau să le recite. Poezia are rostul de a uma­niza, şi nu prin întărirea entuziasmului sau prin sporirea suferinţei, ci prin puterea de a intra în condiţia umană, iar oamenii simt nevoia să citeze, să trăiască în spiritul unei poezii. Aşa cum eu, adolescent fiind şi post-adolescent, îmi închipuiam toate iubirile ca în poezia lui Esenin. Îmi închipuiam că nu se poate trăi fără să spui “Focul vînăt e gonit de vînt,/ Zările-au uitat să mai mă doară.../ De iubire-ntîia oară cînt,/ La scandal renunţ întîia oară”.

 

• Aţi mai putea iubi acum ca la 18 ani?

Cred că da. Există o vîrstă, probabil că tocmai asta pe care o trăiesc eu acum, cînd se reîntorc toate datele fundamentale ale felului de a trăi. Eu ca om sînt în orele ultime de la clasă, cînd se fac recapitulări. Probabil că e ca o recapi­tulare a destinului, a formelor înalte de iubire, a temerilor, dar apare şi sentimentul trecerii. Eu mă gîndesc cum era tata la vîrsta mea şi îmi spun că sînt fericit.

 

• E diferenţă între a fi îndrăgostit şi a iubi?

A iubi înseamnă a aprofunda, a face din senzaţie sentiment. Dar reiese din tot dialogul nostru că eu sînt un teoretician al iubirii.

 

• Păi după tot ce aţi scris despre asta, da, am putea să zicem …

Eu nu asta am vrut, dar nu am putut să nu las mărturie. Realitatea e uneori inferioară felului în care a ajuns ea în operă. Mă uit la femeile pe care le-am iubit şi sînt profund dezamăgit de trecerea vremii, de faptul că nu mai sînt cum au fost. Am iubit, de exemplu, o cîntăreaţă din Ardeal. Era feno­menală. Deşteaptă, frumoasă, mîndră, generoasă şi a trecut şi peste ea valul anulator. Într-un fel eram şi într-un fel sîntem. Şi nu mă refer numai la ele, ci şi la mine şi la alţii. Cînd vezi un bătrîn care merge în baston nu-ţi poţi închipui că el plutea cîndva şi iubea… Asta este! Iubirea nu ne salvează la nesfîrşit de bătrîneţe.

 

• Ne spuneţi una dintre poveştile de iubire?

Din moment ce eu n-am putut să mai scriu finalul de la romanul “Vinovat de iubire”, cred că n-aş fi nici doritor şi nici foarte productiv să povestesc eu sau altcineva o dragoste în toate datele ei concrete.

 

• Poate trebuie să vă îndrăgostiţi ca să terminaţi romanul…

Nu ştiu, nu-mi dau seama. Trebuie să se învîrtă ceva în mine, nu e doar că aş vrea eu.

 

• Accidentalul se mai şi provoacă…

Asta este foarte frumos… (Zîmbeşte) Da, accidentalul poate fi provocat. Am scris asta în “Eternele iubiri accidentale”. Cîteva dintre poezii sînt în continuarea unora din această carte, “Liber să sufăr”. Da,