Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Irina Greciuhina este o artistă basarabeană, născută în 1982 și stabilită în Chișinău. Este preocupată de „studiul arhetipurilor feminine“, de femeie ca „fenomen unic, divin și natural în egală măsură“. A expus, printre altele, la Veneția, unde a făcut furori, dar primul ei solo show în România are loc în lunile septembrie și octombrie, în spațiul expozițional Arbor.art.room (str. Transilvaniei, nr. 11, sector 1, București).
Vernisajul expoziției de pictură a Irinei Greciuhina, intitulată „Woman Unchained“, va avea loc joi, 10 septembrie 2020, începând cu ora 19.00, în spațiul de expoziții Arbor.art.room, coordonat de Victoria Nagy Vajda. Expoziția va rămâne deschisă până pe 11 octombrie, putând fi vizitată în fiecare zi, în plăcutele și răcoroasele „ore de seară“ bucureștene. „Camera de artă“ este situată într-o zonă superbă a Bucureștiului, cu parfum eliadesc și cărtărescian, una dintre acele străduțe pe care, pierdut fiind, te-ai putea crede la Paris, Lisabona, Roma sau alte orașe europene cu „mitologie“.
Printre lucrările aduse la București se află și „Introduction to the culture“ sau „Unity in Diversity“ (2020, 300x200 cm, acrylic/canvas), lucrare masivă de trei pe doi metri, replică postmodernă la fresca „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci, în care Iisus și cei 12 apostoli sunt reprezentați conform poziționării din capodopera geniului renascentist, dar ca femei. Viziunea feministă și LGBTQ a Irinei Greciuhina cu siguranță va scandaliza publicul românesc, încă tributar patriarhalismului și altor sechele ale totalitarismelor moderne.
Curator expoziție: Doinel Tronaru
Citește pe Antena3.ro
Coordonator proiect: Julia Vasilieva
Irina Greciuhina s-a născut în 1982 și este o pictoriță care trăiește și lucrează în Chișinău, capitala Republicii Moldova.
A studiat pictura la Academia de Arte din Chișinău, iar apoi și-a continuat studiile la Universitatea Tehnică a Republicii Moldova, obținând diploma în arhitectură și planificare urbană. Din 2007, este șef al unui birou de arhitectură și design din Chișinău, lucrând la proiecte naționale și internaționale în exclusivitate și câștigând numeroase premii de design și arhitectură.
De-a lungul carierei, Irina a experimentat diferite stiluri și tehnici artistice, iar din 2019 și-a expus intensiv lucrările de artă și a participat la proiecte internaționale. Într-o perioadă scurtă de timp, artista a reușit să participe la Bienala Internațională de Pictură de la Chișinău, să-și expună operele în Italia, Spania și Franța și, totodată, să aibă primele sale solo show-uri.
Influențele sale se extind într-o gamă largă, de la grafica japoneză la Tamara de Lempicka și grupul moscovit AES+F.
Irina este reprezentată de galerii de artă din Los Angeles (SUA), Stavanger (Norvegia) și Moscova (Rusia). Lucrările sale pot fi găsite în colecții private sau ale unor corporații din Europa și Asia.
Două lucruri sunt importante și inedite la această expoziție, în premieră în București. În primul rând, tentativa de integrare în spațiul cultural românesc a artiștilor din Republica Moldova, ceea ce este și principalul obiectiv al asociației conduse de Victoria Nagy Vajda. Limba maternă, în 2020, nu mai este o piedică (Irina este rusofonă; era, de altfel, cazul și al lui Mark Verlan, adus, alături de Ghenadie Popescu, anul trecut la București de către asociația Arbor), mai ales pentru cineva care activează în câmpul artelor vizuale. Precum avangardiștii interbelici de origine evreiască (cel mai glorios moment al culturii „românești“, chiar dacă nu ne place-ntotdeauna s-o spunem), acești artiști, printre care și Irina Greciuhina, contribuie la conturarea unui spațiu cultural pe care, în mod convențional, ne-am obișnuit să-l numim „românesc“. Atâta tot. Temele și mijloacele de expresie sunt comun umane, chiar de calibru universal, aș spune. „Încerc dinadins să distrug stereotipurile despre pictorii noștri, arătând că arta din Moldova nu e neapărat cu motive naționale, imaginea satului moldovenesc, ornamentul tradițional sau nostalgia pentru timpurile sovietice. Lucrările mele reprezintă în primul rând reflecția mea și a viziunii mele asupra întregii lumi“, spune în mod desăvârșit Irina Greciuhina.
În al doilea rând, ceea ce-l frapează pe privitorul portofoliului Irinei Greciuhina este predilecția pentru figurile feminine (pentru situațiile și motivele feminine, mai exact), surprinse în cele mai variate și pline de imaginație ipostaze. Desigur că demersul tinerei artiste se integrează în paradigma mai largă a feminismului secolului XXI (a cuceririi de către „al doilea sex“ a întregii puteri, politice și culturale), doar că Greciuhina refuză orice încadrări „de grup“ sau „proptele“ ideologice (nenecesare, în mod esențial, artei sale). „Femeile se află în centrul compozițiilor mele și la conducerea lumii mele. Însă eu nu-mi doresc ca lucrările mele să fie văzute doar prin prisma feminismului, ele nu se regăsesc în anumite încadrări și șabloane“, declară artista. Cu alte cuvinte, „de la musique (l’art) avant toute chose“, cum suna „arta poetică“ a lui Verlaine.
„Woman in chains“, cântau în anii ’80 (atât de îndepărtați acum, din punct de vedere politic și ideologic în primul rând) Tears for Fears. „Woman Unchained“, se intitulează acum solo show-ul de la București al Irinei Greciuhina. Asta pentru că între timp am trecut prin „Django Unchained“ al lui Tarantino – prin care regizorul american nu făcea decât să actualizeze dictonul shelleyan („Prometheus Unbound“); este vorba despre „victoria (emanciparea) sclavului“, despre „întoarcerea (freudiană a) refulatului“, or se știe că „woman is the nigger of the world“, cum genial o spusese Lennon. Așadar, „unchained“ implică „chained“, și știm foarte bine că realitatea așa a fost (și, din păcate, predominant încă este). Numai că lucrările Irinei Greciuhina nu aleg abordarea sangvinară („SCUM Manifesto“, manifestul șaizecist al tăierii penisurilor, al Valeriei Solanas) a „refulatului/refulatei“, nu sunt un demers de tip The Bride din „Kill Bill“ – ca să vorbim și de-un alt Tarantino clasic. „Dezlănțuirea“ Irinei Greciuhina este de fapt o explozie a vitalității și feminității, o celebrare a bucuriei de a trăi. Este un imn adus frumuseții (irepetabile) a vieții, similar celui din finalul filmului „Les nuits fauves“ (1992) al francezului Cyril Collard, piesă esențială în prezent a canonului LGBTQ+. Or, tangența artistei cu temele LGBTQ+ va fi evidentă pentru oricine va privi expoziția.
( Doinel Tronaru)
