Identităţile unui schizofren

Nu ştiu, dar eu crecă artistu’ ăla care a compus reclama aia cu ăla care e toţi ăia e de fapt un simplu schizofren, cu probleme de relaţionare socială şi de identitate.

Nu ştiu, dar eu crecă artistu’ ăla care a compus reclama aia cu ăla care e toţi ăia e de fapt un simplu schizofren, cu probleme de relaţionare socială şi de identitate. Ştiţi, ăla care zice "sunt mama, sunt sora, sunt Dan, sunt cutare, sunt fetele, sunt colegii, sunt şefu’...", mă, mă laşi şi pe mine puţin? Dacă eşti atâţia, zi-mi şi mie cine nu eşti, că mă enervez acuma. Băi, deci nu. Nu, nu şi nu. Refuz să cred că un om poate avea atâtea identităţi câte nu poate să ţină minte. Ceva e în neregulă cu băiatul ăsta, că nu poţi, oricât de artist introvertit-care-vrea-să-spună-multe-prin-cuvinte-puţine ai fi, eşti şi vei fi. Deci, nu. Să moară Tzak şi Pak. "Sunt profa care m-a încurajat." Mă, mă laşi? "Sunt şeful care mi-a zis, prin cuvinte excelent alese, că de fapt sunt concediat." Mă, mă laşi? De fapt, eşti incompetent! "Sunt fetele pe care le-am pupat." Mă, mă laşi? "Şi fetele pe care le voi pupa." Da’ poate n-o să te mai pupi niciodată, na! "Sunt persoanele pe care le-am cunoscut şi pe care le voi cunoaşte." Eşti tu sigur că eşti aşa de popular c-or să se îngrămădească oamenii să te cunoască? "Sunt cine sunt datorită tuturor." Că mă buşeşte şi plânsu’, ce să zic. "Şi împreună putem face mai mult." Ce? Aşa ce mă emoţionează reclamele astea care te iau la sentiment, te alambichează la gândit, zic ceva abstras ca să zică lumea că e proastă că nu-nţelege şi că bă-eţii ăia de fapt ie foarte deştepţi, da’ nu-nţelege publicu’-cumpărător, dar care, în admiraţia lui bivolescă, dă buzna să cumpere, să-şi facă abonamente la preţ redus, să alea, să ailaltă, aşa ce mă irită, că mai bine faci o reclamă bună care te buşeşte râsu’, da’ măcar ai înţeles poanta, o ţii minte şi pe urmă, în faţa raftului, ţi se face click în cap şi gata, ai învins. Da’ aşa nu faci decât să oferi motive de speculaţii idioate. Adică cine eşti tu, de fapt? Că eu tot n-am înţeles. Tu, când ţi se descarcă telefonul şi rămâi singur-singur, doar tu cu tine, doar tu, aşa, tu, cine eşti tu? Dac-ai fi Poet cu adevărat, mă gândesc că mi-ai răspunde "cine sunt eu? ascultă-ţi câmpiile" şi aşa m-aş retrage învinsă. Dar tu, în loc (că te cunosc, te ştiu cum eşti, eşti d-ăla care se lansează în peroraţii), o dă cotită, o dă învârtită, pe urmă o mai suceşte puţin, mai suflă puţin peste ea, mai toarnă o găleată de neologisme şi la sfârşit zice "vezi că eşti proastă? N-ai înţeles nimic, tâmpito!". Hmmm, ceva nu e în regulă cu tine, măi, băiatule. Sunt proasta care-ţi zice "împuşcă-te cu un pistol cu apă rece".