Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Povestea epopeii "Ţiganiada" păstrează şi astăzi aproape o aură de mister, căci textul lui Ioan Budai-Deleanu n-a avut în istoria literaturii române cea mai fericită soartă... Acum, în colecţia BPT, "Ţiganiada" dezvăluie şi se dezvăluie ca o nouă lume şi primeşte şansa la (re)citire.
Despre destinul acestei epopei am stat de vorbă cu Marius Chivu, unul dintre cei mai importanţi critici români ai momentului, autorul prefeţei noii ediţii a "Ţiganiadei".
Am să încep cu întrebarea dumneavoastră din finalul prefeţei. Mai poate fascina epopeea astăzi?
Marius Chivu: Eu aşa sper. Pentru că are o istorie a receptării sinuoasă şi interesantă, dar, mai ales, pentru că este o epopee sofisticată, plină de umor, cu pasaje şi personaje memorabile, scrisă de un autor foarte inteligent şi despre care nu ştim prea multe (De la I.B. Deleanu n-a rămas nici o fotografie, nici măcar semnătura). Spun însă în prefaţă că pentru a mai fascina, "Ţiganiada" nu trebuie oferită cititorilor ca o operă clasicistă, aproape compilatorie şi militantă, adică drept un poem satiric-alegoric, cu cheie, îndreptat împotriva stărilor social-politice şi cultural-religioase deplorabile din Transilvania sfârşitului de secol al XVIII-lea şi început de secol al XIX-lea. "Ţiganiada" este un poem epic burlesc, parodic, o adevărată "comedie a literaturii", cum la noi nu s-a mai scris până la "Levantul" lui Mircea Cărtărescu. Poate fi savurată mai bine acum decât la 1800, când a fost scrisă, pentru că, între timp, ştim mai multe despre literatură şi despre trucurile ei. Cred că "Ţiganiada" n-ar fi avut cititori dacă ar fi fost publicată atunci. N-ar fi înţeles mare lucru.
"Ţiganiada", s-a spus adesea, o spuneţi şi dumneavoastră, este una din acele opere cu ghinion... De ce a avut ghinion "Ţiganiada" lui Budai-Deleanu?
Mai întâi, pentru că, după ce că n-a fost publicată la timpul ei, vreme de un secol şi jumătate n-a avut o ediţie critică şi definitivă. Prima variantă a "Ţiganiadei", incompletă, a fost publicată în 1877, apariţie care nu a stârnit atunci absolut nici un interes. Abia în 1925 s-a publicat şi a doua versiune a poemului, cea finală, dar ambele variante au avut parte de ediţii prescurtate, ciopârţite, "doar cu paginile cele mai frumoase", căci se credea că e prea lungă şi greu de urmărit. Şi abia în 1969, Florea Fugariu a dat o ediţie definitivă, critică a epopeii, aşadar la... 157 de ani de la scrierea ei. Dar chiar şi atunci "Ţiganiada" i-a luat pe nepregătite pe criticii şi pe istoricii literari, care n-au ştiu prea bine ce să creadă despre acest poem cu o structură complicată şi cu elemente hibride, fără vreo referinţă în literatura românească, ca şi inexistentă la momentul 1800. Foarte mulţi n-au ştiut, de fapt, ce anume au în faţă şi nici cum ar trebui să citească un poem ramificat, cu trei niveluri textuale, ale cărui episoade li se părea că se succed prea repede şi cu prea multe personaje etc. "Ţiganiada" a stârnit panică, iar receptarea a fost un mic haos.
Un mic scenariu... Dacă istoria receptării ei ar fi fost alta, traseele literaturii române s-ar fi desenat altfel?
E foarte posibil ca literatura română să fi căpătat o conştiinţă de sine superioară mult mai devreme. Poate că ar fi funcţionat ca un model şi am fi avut mult mai devreme modernismul, dar e greu de aproximat aşa ceva. Cum spuneam, ea îşi depăşea cu mult epoca artistică – era o "jucărea" postmodernistă "avant la lettre" –, aşa că e posibil la fel de bine să fi fost privită ca o ciudăţenie şi să fi fost trecută cu vederea de contemporani.
Credeţi că "Ţiganiada" a fost "supt vremi" sau deasupra lor?
A fost "supt vremi" tocmai pentru că era deasupra lor. A avut ghinion, dar asta nu i-a anulat posteritatea. Cum spuneam, cititorii de atunci n-ar fi înţeles-o oricum, din păcate, şi pentru cititorii de azi epopeea cere un oarecare efort al lecturii. Poate că avem o conştiinţă literară mai bună, dar suntem mai leneşi.
Cărui text din istoria literaturii lumii aţi asemăna destinul "Ţiganiadei"?
După cunoştinţele mele, nici o altă operă n-a avut traseul "Ţiganiadei". Dar asta şi pentru că Europa avea la 1800 câteva sute de ani de literatură, avea deja o istorie literară, la noi încă nu se scrisese nimic, iar limba era, literar vorbind, neformată. Să nu uităm că trecuse abia un secol de la versiunea în română a Bibliei. E o minune cum a reuşit I.B. Deleanu să scrie acest poem cu limba de atunci.
Care a fost primul gând şi primul contact cu textul lui Budai-Deleanu? Ce v-a fascinat? Ce v-a nedumerit?
Prima dată am citit-o în liceu, dar abia în facultate mi-am dat seama cu adevărat ce înseamnă "Ţiganiada". M-a fascinat şi m-a nedumerit totul: istoria şi destinul ei, limba, structura, inteligenţa, umorul, originalitatea... Aşa că m-am decis să-mi dau licenţa pe "Ţiganiada", o operă, dacă vreţi, simptomatică pentru felul în care literatura română a tot ars etapele şi a făcut mereu salturi, deopotrivă uimitoare, dar şi disperate, de sincronizare.
Care este episodul pe care dvs. îl percepeţi ca fiind cel mai puternic în întreaga epopee? Sau cel care vă e cel mai drag?
Notele de subsol sunt, de departe, partea cea mai puternică, cea mai inteligentă şi mai plină de umor a epopeii. Ceea ce multă vreme a fost considerat un text paralel, parazit, secundar, făcea, de fapt, corp comun cu versurile, cărora le era un fel de oglindă. Fără notele de subsol, practic, "Ţiganiada" nu există. Acolo se află geniul creator al lui I.B. Deleanu şi cine a spus că acele note de subsol au însemnat şi naşterea criticii româneşti nu s-a înşelat. Noi nu aveam literatură şi, dintr-odată, cineva scria deja un metatext. Pentru prima dată o operă artistică venea însoţită de propriul discurs critic, îşi oferea propriile posibilităţi de interpretare dar, în acelaşi, timp, le şi parodia. Aşa ceva, şi la un asemenea nivel, nu doar că nu se scrisese niciodată la noi, dar nici nu s-a mai scris de atunci. Cum ziceam, doar "Levantul" lui Cărtărescu mai poate sta aproape de "Ţiganiada".
Cum ar arăta "Ţiganiada" scrisă astăzi de un Ioan Budai-Deleanu contemporan cu noi?
Probabil că personajele ar fi politicieni, nu ţigani, şi n-ar mai discuta despre cea mai potrivită formă de guvernământ, ci despre cel mai probabil mod în care o să vină sfârşitul lumii.
Citește pe Antena3.ro
