"La Medeleni", un poem narativ

După primul război mondial, literatura română a însumat personalităţi ale căror profil distinct şi glas limpede nu pot fi ignorate. Ionel Teodoreanu a parcurs prin schiţă şi nuvelă drumul spre roman. Scrisul său încorporează însă rezonanţe amplificate, propriii sufletului de poet. Reuşeşte să integreze poezia în românesc.

Este un fin imagist, are curajul şi forţa de a scrie despre delicateţe, frăgezime, simplitate. Scrie cu au­ten­­ticitatea unui scriitor tandru, nostalgic, duios, dar nu dulceag. Stările su­fle­teşti, proiectate literar, sunt pandant al ritmurilor exterioare ale naturii mereu şi suprem umanizate.

Purtând în fiinţa sa romantică, reflexi­vă această tulburătoare simbioză, autorul freamătă cuvintele în felul următor: "Trunchiul de copac din care viaţa mi-a făurit trupul îşi aduce aminte că demult îşi pierdea şi el frunzele - la vreme de toamnă - laolaltă cu pădurile. Şi sufletul aplecat pe trup, ca o ureche pe o scoică, ascultă înfiorat nălucile foşnitoare ale toamnelor de odinioară". Sau: "Stau to­lă­nit în iarbă. Genele mele clipesc laolaltă cu genele ierbii, gâdilând stelele umede".

Stilist remarcabil, Ionel Teodoreanu este fericitul care aude respiraţia profun­dă şi gravă a pământului, trăieşte cu pa­ti­mă mişcările anotimpurilor şi îşi simte sufletul "luminos şi viu ca un curcubeu purtat de ploi". Trăirile sale acute şi-au găsit formă, întruchipare în cuvinte. Ris­cu­rile unei receptări pe jumătate era in­trin­sec nebuniei de a scrie după chipul şi asemănarea autorului, care era un suflet din carne vie.

Comentariile critice ale vre­mii au balansat între entuziasm şi re­ti­­cenţe. Dar cărţile lui Ionel Teodoreanu s-au bucurat de o mare popularitate. In­di­fer­ente la rezervele unor confraţi lite­rari, generaţii succesive au nutrit faţă de autorul "Medelenilor" o dragoste la fel de sinceră. Radu Tudoran credea că "literatura lui Ionel Teodoreanu a fost o revo­lu­ţie", în timp ce Şerban Cioculescu respin­gea lirismul scriitorului, "care nu a fost atât un romancier, cât un poet rătăcit în roman". Iar Ov.S. Cromhmălniceanu con­chide referitor la întreaga critică literară, care nu a ajuns la un acord privind valoa­rea operei lui Ionel Teodoreanu: "Între aceste oscilaţii extreme ale apre­ci­e­rilor pe care le-a cunoscut opera prozato­rului, adevărul se află undeva la mijloc".

Garabet Ibrăileanu a remarcat că sunt prea mulţi zarzări în scrierile tânărului Teodoreanu, încă de la primele pagini publicate ale acestuia. I-a recunoscut însă şi forţa personalităţii, originalitatea, aşa încât a ales să nu-i facă observaţii critice debutantului, explicând: "Tocmai de aceea nu i le arăt (excesele imagistice) - fiindcă mi-e frică. Mă tem că-l voi tero­riza şi va începe la fiecare pas să gândească: ce zic eu? Dacă-i bine ori e rău?
Va suprima, poate, tocmai ce-i bun. Şi aşa se va duce dracului arta. Totu-i că Ionel Teodoreanu are talent".  


DESPRE MINCIUNA ESTETICĂ
Ionel Teodoreanu are capacitatea de a vedea ceea ce unei priviri grăbite să per­cea­pă suprafaţa lucrurilor îi scapă. Vede, de exemplu, în fuga unei şopârle "un trăsnet scurt, zvâcnit din sevă, mistuit de ierburi şi sfărâmat în salturi de lăcustă". În acelaşi timp, autorul are înzestrarea de a deştepta în cititori emoţii uitate, sensibilităţi latente, crâmpeie de viaţă vi­bran­te, asocieri nebănuite. Teodoreanu oferă acea splendidă senzaţie a lecturii, când cititorului i se pare că şi el ar fi putut scrie aşa, că a trăit aceleaşi impresii, că ar pu­tea trăi o la fel de mare iubire! Dincolo de poveste, literatura ne transformă prin participare emoţională şi percepţie, ducându-ne, vorba poetului, "mai sus de noi, mai sus...".

În decembrie 1937, Ionel Teodoreanu a susţinut la Sibiu conferinţa "Cum am scris Medelenii", prilej cu care vorbeşte despre raportul între adevăr şi ficţiune şi legitimează ceea ce el numea "minciuna estetică". "Am văzut o herghelie de cai albi în galop prin albia Bistriţei. Luna, hop, hop - ca o minge. Minţeam: de ce? Ca să epatez? Nu. Cauza: o înfrumuseţare a realităţii. O primă creaţie imaginativă. Toată copilăria, plină de minciuni este­tice. Neştiind să scriu şi literatură, o fă­ceam în viaţă. Apoi, mai târziu, metafora. Când spui lunei, lună, spui un adevăr, dar un adevăr pe care-l spun o mie de guri. Acolo se sfârşeşte tunelul nopţii sau miezului de noapte. Astfel, treptat, cu­nos­cusem voluptatea minciunii estetice."

Teodoreanu recunoaşte că mare parte din opera sa este tributară universului său real, având cert caracter autobiogra­fic. Spu­ne în aceeaşi conferinţă: "Cu pri­mul volum din seria Medelenilor, am cu­nos­cut delirul acestei minciuni este­tice. Nu metafore. Nu oameni schiţaţi mai mult exterior de fulgerul epic al unui fapt. Oa­meni, construiţi pe de-a-ntregul, prezentaţi într-un plan de acţiune mai amplu".


BANII DE PÂINE ŞI LITERATURA
Apariţia primului volum al trilogiei "La Medeleni", în 1925, avea să îl înscrie pe Ionel Teodoreanu printre prozatorii de seamă ai literaturii interbelice. Tirajele au fost impresionante, succesul de public (mai ales feminin, de toate vârstele) a fost fără precedent. Ionel Teodoreanu era atunci "avocat cu firmă, dar fără clienţi" (cum a scris peste ani în memoriile sale) şi tatăl a doi băieţi. Făcea echilibristică pe frânghia subţire dintre artă şi viaţă, între două imperative clare: banii de pâine şi literatura.

Anii de împlinire în cariera literară au fost şi cei de iniţiere în cariera juridică. El colora tabloul, cu acuarela cuvintelor, lucid, cu o tristeţe demnă: "Dar viaţa exterioară mă umilea. Colegii mei de liceu şi universitate aveau profesii remuneratoare, făceau politică, fiind, într-un cuvânt, bărbaţi consideraţi şi respectaţi; unii aveau casă şi automobil, alţii, ochelari şi burtă de oameni serioşi. Eu însă nu eram în cetatea lor, decât un fel de adolescent nebăgat în seamă, cu o servietă (de-a tatei) inutilă la subţioara mea, cu spinarea apăsată ca şi zidurile ostenite ale oraşului, cu genunchii grei, cu mâini deprimate, cu picioare fără rost.

Avocatura îmi spunea pardon şi se ducea la alţii; politica nu-mi plăcea de nici un fel; locurile publice ale zilelor ieşene (pieţele, berăriile, cluburile) mă întristau până la neurastenie. Atât doream: să stau acasă şi să scriu, uitat de toţi, cu lampa, cafeaua neagră şi ţigara. Dar asta nu se putea decât noaptea. Ziua trebuia să fie a încercării profesionale de a câştiga luptând şi răbdând." ("Masa umbrelor", amintiri, 1947) Dar această situaţie a luat sfârşit până la urmă. Doamnele şi domnişoarele epocii nutreau o neascunsă admiraţie şi afecţiune pentru Ionel Teodoreanu, în care vedeau varianta balcanică a lui Rudolf Valentino. Romancierul a devenit până la urmă un avocat cu clientelă şi succese profesionale remarcabile.


O TRILOGIE, UN POEM NARATIV
"La Medeleni" este un bildungsroman, unul dintre cele mai reprezentative din proza românească interbelică. Cele trei volume sunt structurate pe criteriul vârstelor eroilor: copilărie, adolescenţă, tinereţe şi al etapelor specifice, al determinărilor pe care acestea le presupun.

Cu o halucinantă putere de evocare, Ionel Teodoreanu îşi transportă cititorii pe moşia Medeleni, aşezată undeva în Moldova, pe malul Prutului. "Auzi tu ce plin şi ce înalt sună: Medeleni! Te întrebi: e numele firesc al unui clopot florentin? Al unui şipot de munte? Al unei cantilene?... În amurg, când se întorc cirezile de la păşune, tălăngile destramă un vaier plângător, prin care lămuresc, silabă cu silabă: Medeleni, Medeleni, Medeleni... Medeleni...". Aşa scrie Sonia, unul dintre personajele lui Teodoreanu din nuvela "Vacanţa cea mare", într-o scrisoare către o prietenă.

Opera capitală a lui Teodoreanu, "La Medeleni", este o trilogie închinată copilăriei şi adolescenţei, un poem narativ peste care adie un vânt patriarhal. Dănuţ, Olguţa şi Monica sunt eroii principali ai cărţii. Aflaţi la vârsta neliniştilor şi întrebărilor, înspre maturizare, cei trei copii privesc viaţa cu inocenţă şi gravitate. Romanul redă fapte, trăiri, întâmplări, la timpul prezent, altcumva spus, este în direct.

Primele pagini ni-l înfăţişează pe Dă­nuţ, aflat în vacanţă la Medeleni (moşia pă­rinţilor, descendenţi dintr-o familie bo­ierească veche), unde urmează să so­sească sora sa, Olguţa, împreună cu prie­tena ei, Monica, rămasă orfană. Îi aş­teap­tă luni de vacanţă, care constituie substanţa romanului. Dănuţ este un copil stăpân absolut pe teritoriul închipuirii sale, "se putea preface în oricine şi orice, putea fi oricând, oriunde. N-avea decât să închidă ochii". Olguţa e inteligentă, exuberantă, voluntară, "un drac îngeresc". Mo­nica e blândă şi timidă, "cu mişcări li­niş­tite şi ochi mari de îndrăgostită, pri­vind şi respirând vacanţa". Ea are me­ni­rea de a armoniza relaţiile între cei doi fraţi, care se şicanează unul pe celălalt, răsfăţaţi de confortul unei copilării fără griji. Cuvântul de referinţă este totuşi jocul. În primul volum, "Hotarul nestatornic", cei trei copii sunt "in nuce" embrioanele viitoarelor personalităţi.


SUB ZODIA ETERNITĂŢII
Într-o poveste ţesută din vis şi basm, medelenismul este un concept concre­tizat printr-un fel de a fi, o stare de spirit. O lume construită din romantism, linişte, tihnă şi speranţă. Într-o notă ex­pli­ca­tivă scrisă pe manuscrisul roma­nului, Ionel Teodoreanu explică: "La Medeleni este titlul unei trilogii de ro­mane închinate evoluţiei unei generaţii de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului şi a c­ă­mi­nului patriarhal; şi a cărei tinereţe, după ce s-a înfruptat din Marele Războiu, a re­început viaţa în ritmurile jazz-band-ului".

În primul volum, o tulburătoare lecţie despre frică: facem cunoştinţă cu o broas­că hidoasă, care, chipurile, ar prelungi existenţa unei străbunici a Olguţei, Fiţa Elencu, hâdă şi aprigă boieroaică, de nu­mele căreia se leagă poveşti lugubre şi groteşti. (Cică şi-ar fi înecat iubitul chiar în heleşteul unde vieţuia broasca.) Olguţa ucide într-o zi broasca, poreclită Fiţa. "De ce-ai ucis-o, mă drace?", întreabă unchiul ei, Herr Direktor. "Nu se putea să scape, trebuia s-o ucid. Aşa... Fiindcă mi-era frică de ea, răspunse tare Olguţa, ca s-o audă toate Olguţele din trecut."

Romanul conţine accente elegiace, gene­rate de nostalgie şi de certitudinea că atât copilăria, cât şi adolescenţa sunt daruri irecuperabile. Dar scriindu-le, aşezându-le între coperte, Ionel Teodo­reanu aşază copilăria şi adolescenţa sub zodia eternităţii.