Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se ştie că Marin Preda a fost pentru cititorii săi o instanţă morală, o conştiinţă. Pur şi simplu, scriitorul inspira încredere şi siguranţă, iar Alex Ştefănescu scrie în "Istoria..." domniei sale că: "În 1980, când Marin Preda a murit pe neaşteptate la numai 58 de ani, mulţi români au simţit că au rămas singuri". Prozatorul a fost preocupat adânc, a cunoscut, a investigat şi nemurit literar lumea ţărănească de altădată asupra căreia se proiectau atributele moralităţii, ale curăţeniei sufleteşti, ale înţelepciunii. Marin Preda îl întruchipase pe Ilie Moromete, fapt care l-a responsabilizat în ochii publicului cititor. El, scriitorul, devenise apt şi dator să delimiteze competent şi detaşat binele de rău. Gândirea sceptică a celor puţini care au limitat talentul lui Preda doar la reflectarea ambianţei rurale a fost infirmată clar şi convingător de romane aşezate în afara spaţiului moromeţian, precum "Risipitorii", "Intrusul", "Cel mai iubit dintre pământeni".
Prima ediţie a romanului "Risipitorii" a apărut în 1962 şi a fost o mare surpriză pentru cei care, cum spuneam, îl cantonaseră pe Marin Preda exclusiv în universul său autobiografic ţărănesc. Autorul s-a smuls acelui spaţiu printr-un gest puternic, deliberat, livrându-şi fiinţa şi scrisul lumii citadine. Povestea risipitorilor se desfăşoară aproape în întregime la Bucureşti, în prima parte a anilor ‘50. Intenţia declarată a lui Preda în ce priveşte scrierea acestei cărţi a fost să comunice impresiile sale asupra vieţii contemporanilor. Romanul "Risipitorii" nu este autobiografic, dar nici autorul nu este un simplu cronicar al timpului său. Personaje animate de pasiuni şi de ambiţii trăiesc în interiorul câtorva sute de pagini ce întregesc un roman scris în trei versiuni şi tot atâtea editări. Marin Preda mărturisea în cadrul unui seminar de literatură, reprodus în revista Contemporanul (1962): "Mi s-a pus problema următoare: ce fel de roman să scriu, un roman trăit, în genul «Moromeţilor», sau un roman de imaginaţie, care îşi propune să atace anumite teme în modul în care o face un scriitor profesionist? Am fost pur şi simplu supus unei torturi înainte de a mă decide, şi apoi, după ce m-am decis, am început să scriu acest roman. (...) Ţin să vă declar că, după ce am văzut cartea mea apărută, m-am şi înstrăinat de ea. Pot vorbi acum despre ea ca despre o carte a altuia, cu avantajul celui care ştie cum s-a născut".
Protagoniştii din "Risipitorii" sunt fraţii Sterian, Toma şi Petre, foşti muncitori la atelierele CFR, deveniţi activişti de partid. Copiii lor depăşesc condiţia părinţilor, sunt intelectuali: Gabi şi Vale, absolvenţi ai Politehnicii, medicii Sârbu şi Munteanu, cercetători de sorginte neproletară, Constanţa, profesoară emerită. Alături de traseul biografic şi social al acestora, Marin Preda aprofundează, analizează hăţişurile sufleteşti, spirituale şi psihologice ale eroilor săi, cutreieraţi de iubiri, prietenii, atitudini morale de mare complexitate. În articolul "Cum am scris «Risipitorii»", publicat şi în volumul "Imposibila întoarcere", Marin Preda expune observaţiile sale, motive încrustate în roman: "Unii oameni exclud din viaţa lor sentimentul prieteniei, pe care îl sacrifică premeditat, pornind de la ideea că acest sentiment mai mult îi încurcă decât îi ajută în activitatea lor socială. Aceasta a fost o temă. O altă temă poate fi formulată cam aşa: atitudinea oamenilor în faţa suferinţei. Ei întâmpinau suferinţa complet descoperiţi".
Reacţiile exterioare ale personajelor sunt tălmăcite psihologic. Unul dintre exemple este cel al lui Vale Sterian, care, atunci când nu mai poate îndura atitudinea contradictorie a femeii iubite, sparge un pahar şi cioburile îi rănesc adânc mâna. Iubirea sa chircită de suferinţă curge roşie şi sărată. Constanţa, torturată de durere, aproape ajunge să îşi piardă minţile. Eroi frumoşi, tragici şi puternici se împiedică sau se dau cu capul de pragul realităţii, pentru a se edifica, a trece dincolo, în verticala limpede a înălţimii spirituale. Risipitorii învaţă să îşi ia viaţa în serios. Proiectat în perioada socialistă, romanul ne spune că şi atunci oamenii erau atrofiaţi de sentimente, răvăşiţi de iubire şi însetaţi de prietenie. Ciuma regimului politic nu putea amputa în totalitate legile firii, ale omeniei, devenirii şi maturizării. "Singura grijă care poate lua proporţii mari în conştiinţa unui om este să nu se piardă pe sine", spune doctorul Sârbu. Unii se risipesc cu prudenţă, alţii, pierzându-şi capul. Doctorul Munteanu e arivist, nu risipeşte nimic, pentru că nu are de unde. A fi risipitor poate desemna un viciu sau o tară morală, dar în egală măsură şi o virtute. Deşi imprudenţi şi lipsiţi de simţul autoconservării, risipitorii nu pot fi decât generoşi. Luptă întru escaladarea unor trepte sociale, tind către o condiţie superioară celei în care se găsesc, dar toate acestea li se întâmplă unor oameni care tânjesc armonia spirituală şi sunt însufleţiţi de dragoste şi prietenie.
Marin Preda dăruieşte personajelor sale, în finalul romanului, o îmblânzire meritată şi un echilibru statornic. Risipitorii de cândva se remodelează întru maturitate, capătă conştiinţa sinelui şi a destinului propriu, fără să mai aştepte confirmări de la cei din jur.
Citește pe Antena3.ro
