N-a fost măscărici de mese boiereşti...

Petru Dumitriu, scriitorul cu destin tragic, aşa cum vorbeşte astăzi despre el Dan Ciachir, rămâne unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-a dat literatura română postbelică. Despre drumul lui din România comunistă spre Occidentul care nu l-a primit tocmai cu braţele deschise am stat de vorbă cu scriitorul şi publicistul Dan Ciachir.

Jurnalul Naţional: Când vi s-a încrucişat prima dată drumul vieţii cu cel al lui Petru Dumitriu?

Dan Ciachir: Nu l-am cunoscut pe Petru Dumitriu niciodată. Dar am avut o mare satisfacţie. La un moment dat scriitorul Aurel Rău care a condus revista Steaua, o revistă de tradiţie, m-a întrebat dacă nu vreau să scriu ceva într-un număr dedicat lui Petru Dumitriu. Am fost extrem de bucuros, am amânat o plecare în provincie, era vara, iulie, şi m-am apucat şi-am scris un articol cu dimensiuni de eseu, "Petru Dumitriu, între trufie şi pocăinţă".

A apărut pe la sfârşitul lui septembrie 1990 şi peste două săptămâni am primit un telefon de la Aurel Rău, cu care Dumitriu era prieten. Ţin minte şi acum, după 19 ani. Zice: "Domnule Ciachir, după ce a citit numărul din Steaua, Petru Dumitriu m-a întrebat cine e Dan Ciachir şi eu am spus că e un tânăr eseist. La care el a zis: «Spune-i tânărului acela că din toată revista ce-a scris el mi-a plăcut cel mai mult»".

N-am căutat să-l cunosc, deşi a venit de două ori în ţară... Singurul meu regret este că făcând o călătorie, plecând de la Bruxelles spre Strasbourg nu ne-am putut abate şi prin Metz unde şi-a trăit Petru Dumitriu ultimii 20 de ani, până în 2002 când a plecat pe lumea cealaltă.

Cum a început fascinaţia dumneavoastră pentru Petru Dumitriu?

Citește pe Antena3.ro

Anamaria Prodan, în lacrimi după moartea nașului ei, Silviu Prigoană: „Trebuia să ne întâlnim sâmbătă, la masă”

A fost într-adevăr o fascinaţie, care a început la vârsta de 20 de ani fără câteva luni, când terminasem liceul, publicasem deja două-trei poezii şi auzisem atâtea lucruri despre Petru Dumitriu. În casa unui tânăr poet care era mecanic la Teatrul Naţional şi pe care îl cunoscusem pe culoarele unei reviste literare, am găsit un număr din Steaua din 1959, în care era publicat un fragment dintr-un roman de-al lui.

Tânărul s-a dus să facă o cafea, iar eu am deschis revista, iar primul capitol începea cu Petru Dumitriu. Am citit vreo două pagini şi n-am mai putut să-l las din mână. N-am mai putut să discut aproape nimic şi poetul respectiv mi-a făcut cadou numărul din Steaua. După aceea imediat am căutat să citesc "Cronica de familie", ştiu că am cumpărat-o cu 200 de lei. Evident că nu se găsea în librărie, el era indexat, scos de peste tot, iar 200 de lei era o treime dintr-un salariu mic. De atunci am citit-o şi recitit-o. Pentru mine este singurul mare scriitor român din perioada postbelică. Dar, ca formaţie, e mai aproape de Cioran şi Eliade, decât de oamenii din generaţia sa.

N-a ajuns din nefericire un al doilea Boris Pasternak sau un Soljeniţîn avant la lettre, pentru că în 1960, când ajunge el acolo, găseşte un Occident marxizat. Se stabileşte la Frankfurt, pentru că, spre marea lui dezamăgire, nu îi acordă Franţa şedere pe teritoriul ei.

Cum aţi comenta acum, când s-au aşternut atâtea distanţe în timp şi în suflete, tributul plătit de Petru Dumitriu regimului comunist?

Da, a scris şi cărţi abominabile. Înainte de "Drum fără pulbere" e una la fel de cumplită, "Vânătoare de lupi". El e ca un om între două trenuri, e un destin tragic şi foarte complex... Este detestat şi de comunişti pentru că i-a trădat, după ce se pusese fără rezerve în slujba lor, probabil temporar, dar este hulit şi în Occident în primul rând de emigraţie. E un fel de inamic public. Mie îmi plac oamenii în acest gen.

Adică e omul care se pune rău cu toată lumea, opera lui rămânând însă Operă. Pe Petru Dumitriu îl recunosc drept model, maestru, punct referenţial, cu bunele şi relele sale, pentru că viaţă de înger nu există pe pământ. Petru Dumitriu, cu tot ce a făcut el, ploconelile, scrierile abominabile, n-a fost niciodată omul cuiva. N-a fost slugă la dârloagă. N-a fost măscărici de mese boiereşti... A fost omul unui regim. S-a plecat, dar nu unei persoane. Asta mi se pare o compensaţie a destinului. E un om la care poţi să te gândeşti. Un om cum veacul acesta cred că nu va mai da.

Ce a însemnat fuga lui Petru Dumitriu pentru regimul comunist în acel moment şi care au fost repercusiunile?

Petru Dumitriu a fost scos din librării, biblioteci şi manuale. A fost o scenă memorabilă la două săptămâni după ce el anunţă la Europa Liberă că a cerut azil politic. Presa tace la fuga lui. Televiziunea, radioul tac ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu se spunea nimic. Nu ştim, nu cunoaştem, n-am auzit. Petru Dumitriu era totuşi principalul prozator, agreat de regim, un scriitor de valoare. Se găsea şi în manualul de clasa a şaptea, şi în cel de clasa a zecea.

Şi intrau profesorii în clasă, le spuneau elevilor să scoată manualele de limba română la marginea băncii, să le deschidă la o anumită pagină şi să rupă până la pagina cutare. Profesorul le aduna şi erau arse... Ideea era să dispară cu totul, orice urmă. Nici măcar nu spunea profesorul "rupeţi capitolul despre Petru Dumitriu". Nu. Spunea doar nişte numere de pagini. Asta a fost reacţia. Gândiţi-vă că Petru Dumitriu era un om pe care-l cunoştea Gheorghiu-Dej...

Consecinţele? Părinţii îi sunt întemniţaţi, sora, fosta soţie, Henriette Yvone Stahl. Fetiţa lui este internată într-o casă de copii. Îi va fi redată în 1964, cu prilejul vizitei oficiale în Franţa a lui Ion Gheorghe Maurer. Pleacă împreună cu cea de-a doua soţie, Irina Medrea, o femeie foarte frumoasă, înaltă ca şi el, fostă soţie a unui istoric, care-l va părăsi însă la începutul anilor '80 şi va pleca în America de Sud cu această fiică şi cu una născută ulterior.

Cum au arătat iubirile lui Petru Dumitriu şi cât de mult s-au regăsit ele în cărţi?

Din păcate, Henriette Yvone Stahl acceptă să scrie în Glasul patriei, fiţuica pentru exil, că ea îi scria romanele... Minciună sfruntată, că altfel cum ar mai fi scris 20 de romane în Occident, în franţuzeşte direct. Mi se pare că ea îi confirmă într-un fel intuiţiile despre femei, absolut extraordinare.

Henriette Yvone Stahl era cu 24 de ani mai în vârstă ca el şi a fost căsătorit cu ea până în 1957. A durat din '44 până în '57, cu cinci ani de căsătorie, iar între timp el a fost foarte îndrăgostit de o altă doamnă, un reputat critic de film, care în volumul 3 din "Cronică de familie" poartă numele de Doina Zevedei. Apoi o cunoaşte pe această Irina Medrea. Pleacă împreună, iar ea conduce maşina cu care Petru Dumitriu fuge din ţară.

La acel moment, el nu mai este director la ESPLA, unde primea nu o dată îmbrăcat în frac. Acolo avusese acces la dosarele luptătorilor din Spania şi la arhive. Când i-au dat voie să cerceteze nu şi-au dat seama că el a aflat de acolo şi de nişte lideri care au fost informatori ai siguranţei. El şi-a notat foarte frumos şi a plecat cu tot acest material sub capota maşinii. Un Buick dat de stat. Pentru că a spus că el nu poate să treacă prin Ungaria, prin Cehoslovacia, prin Republica Democrată Germană cu o Volga... Avea 36 de ani împliniţi şi scrisese "Cronica de familie"...

Cum era omul Petru Dumitriu?

Petru Dumitriu putea să scrie până la 60 de pagini pe zi, după cum, în decurs de două ore, cât făcea acceleratul de la Bucureşti la Sinaia, putea să bea o ladă de bere. Totul la el era foarte bine definit, foarte puternic. Mi-aduc aminte o scenă care a fost copleşitoare pentru mine. Mi-a povestit-o poetul Cezar Ivănescu acum vreo 30 de ani. Era elev de liceu la Iaşi. În centru, lângă Hotel Traian, era o librărie. Era pe ultima sută de metri în mariajul cu Henriette Yvohne Stahl.

Şi dădea autografe, la o masă, iar dna Stahl stătea undeva în picioare lângă el. O anumită Julieta, frumuseţea Iaşiului, asistentă la franceză, intră în faţă cu cartea. Nici nu se clinteşte Petru Dumitriu. Ea se trage puţin, dar stă până se sfârşeşte rândul şi pleacă ultimul om, iar el nici nu se uită la această mare frumuseţe, o ia pe doamna Stahl de braţ şi pleacă. Petru Dumitriu era un personaj şi un erou. Un bărbat foarte frumos, şi plămada fizică n-o putem despărţi de cea intelectuală.

Pe unii îi contraria, altora le plăcea foarte mult. Eram de faţă când sculptorul şi prozatorul Constantin Crişan a povestit acea scenă care mi s-a părut memorabilă. Este însărcinată Uniunea Artiştilor Plastici să-i facă un bust. În '57 Dumitriu avea 35 de ani. Sculptorul se anunţă la secretar, intră în salon şi îi spune că el a fost trimis de Uniunea Artiştilor Plastici să-i realizeze bustul.

Petru Dumitriu l-a primit foarte frumos, i-a turnat dintr-o sticlă de coniac franţuzesc, l-a ascultat şi i-a spus: "Dragul meu, eu nu mă îndoiesc că dumneata eşti un om talentat, dar eşti cam tânăr, şi dacă tot s-a hotărât Uniunea să mi se facă un bust, să vină unul mai de măsura mea". Diferenţa între ei nu era de vârstă, dar el se purta cum se purta Maria Callas la 27 de ani. Ca o mare divă.

Iar extravaganţele i-au rămas bine cunoscute. Se spune că pe vremea aia, când un salariu era 500 de lei, el îi dădea chelnerului de la Athenee Palace 100 de lei pentru o sticlă de apă minerală care altfel era pe vremea aia cam 2 lei.

Ce destin presupuneţi că ar fi avut dacă nu pleca din România?

El îşi dăduse măsura prin "Cronica de familie"... N-a egalat-o în Occident. Ar fi rămas acelaşi Petru Dumitriu, dar pe undeva leu în cuşcă. El are date de mare personaj. Era un domn, nici zgârcit ca Marin Preda, nici prea plecat, ca Barbu, în faţa stăpânirii. Un personaj cum rar avem în secolul al XX-lea. El rămâne şi prin cărţi, dar şi prin biografia sa, prin tragicul pe care îl acceptă la sfârşit. Dacă Petru Dumitriu cu talentul lui, cu personalitatea, cu rafinamentul lui, ar fi provenit din Rusia Sovietică ar fi fost un al doilea Pasternak. N-a fost, pentru că era român. A avut un destin de Paşadia în comunism.

"Cronica..." în culori
Eustaţiu Stoenescu s-a născut la Craiova, într-o familie înstărită şi cu veche tradiţie culturală. Plecarea definitivă din ţară, în 1947, a dus la o nejustificată uitare a operei unui artist desăvârşit. Începând din 1924, artistul începe să picteze o adevărată galerie de portrete a elitei epocii sale. Lucrarea "Dejunul" se remarcă prin puternicul clarobscur de sorginte flamandă care pune în evidenţă fizionomia personajelor. Figurile împietrite în timp ilustrează rigiditatea convenţională specifică familiilor din înalta societate. Predilecţia pentru imaginea vieţii văzută dinspre înalta societate apropie creaţia lui Stoenescu de romanul "Cronica de familie" semnat de Petru Dumitriu. Creaţiei celor doi artişti le este comună nota de eleganţă sobră şi rafinată prin care şi-au definit stilul.
• Eustaţiu Stoenescu (1884-1957) "Dejunul", Muzeul Naţional de Artă al României

  • Valentina Iancu