Noaptea, când se deschid cerurile

Când ai senzaţia că lângă tine se întâmplă minuni mai mici sau mai mari, e semn că s-au deschis cerurile. Pentru asta e nevoie de un scriitor, şi nu unul oarecare: Mircea Eliade. Şi de o noapte. Şi ea, una specială: "Noaptea de Sânziene"...

În anii '30, tânărul Mircea Eliade intra în literatură cu forţă şi autenticitate, atrăgând spontan aprecierile superlative ale criticii de specialitate. La 25 de ani convingea prin înzestrarea sa plurivalentă şi prin temeinicia discursului său cultural. Fiinţă ardentă, minte iscoditoare, viitorul savant şi istoric al religiilor a avut din tinereţe o intuiţie excepţională a traiectoriilor culturale europene şi orientale.

Figură renascentistă, Eliade are parte şi de un destin pe măsura as­pi­ra­ţi­ilor sale, astfel că bursa de studii din In­dia (1928-1931) devine o călătorie ini­ţi­a­ti­că. În 1932 a scris că "singurul sens al existenţei este de a-i găsi un sens". În 1933, an în care obţine doctoratul în filo­so­fie, apare şi este premiat romanul "Mai­treyi", cutremurătoare şi imposibilă poveste de dragoste între o indiancă şi un european. Creaţia lui Mircea Eliade este covârşitoare. Romancier, teoretician şi istoric al religiilor, eseist, filozof, memorialist, Eliade a desăvârşit o operă de primă mărime.


DIMENSIUNEA MITICĂ A DACILOR
După ce s-a stabilit în străinătate şi s-a integrat mediilor culturale francez şi ame­­rican, Mircea Eliade a devenit un nu­me de referinţă pentru istoria religiilor. "Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre textele literare. Fiind scrise în limba ro­mâ­­nă, ele aparţin în conti­nuare - stilistic - tinereţii autorului", scrie criticul literar Alex. Ştefănescu în "Istoria..." sa. Şi continuă: "Mircea Eliade a evoluat în ipostaza de om de ştiinţă, nu şi în cea de scriitor. O dată cu adoptarea unor limbi de circulaţie internaţională ca mijloc curent de exprimare, s-a emancipat; ca utilizator de limba română, a rămas acelaşi. Între «Maitreyi» şi «Noap­tea de Sânziene», între «Domnişoara Cristina» şi «La ţigănci», între «Şarpele» şi «Pe strada Mântuleasa» nu sunt deosebiri esenţiale în modul de a scrie".

Limba română va fi avut pentru Eliade istoria, fiorul şi muzicalitatea ei... Ceva doar de el ştiut şi înţeles, care l-a făcut să spună: "Din timp în timp aveam nevoie de a-mi regăsi resursele, pământul meu vital. În exil, pământul natal e limba, vi­sul". Pe Mircea Eliade l-a preocupat, între altele, vechimea culturii noastre. Credea că spaţiul carpato-dunărean conţine o spiritualitate aparte, o cultură specifică, conturată în mii de ani. Şi-a orientat aten­ţia către "dimensiunea mitică a dacilor", a desţelenit origini, a căutat şi a dezvelit esenţe preistorice. A scris "De la Zamolxis la Gengis-Khan". S-a alăturat concepţiei că miturile sunt unitare, dar comportă variante specifice spaţiilor geografice.


SĂ SCAPI DE TIMP. SĂ IEŞI DIN TIMP
Potrivit unor cercetători, Sânzienele au şi ele originea într-un vechi cult geto-da­cic. Se crede că noaptea de Sânziene este magică, atunci se pot întâmpla minuni, forţele benefice, dar şi cele negative se dezlănţuie frenetic şi pot ajunge la apo­geu. Sânzienele sunt fete frumoase, apa­ri­ţii hieratice care trăiesc în păduri, dar pot zbura prin văzduh. În noaptea ce le poartă numele, la 24 iunie, Sânzienele dau puteri nebănuite florilor şi buruienilor. Acestea devin plante de leac, sigure pentru vindecare.

La sate, tinerii ajunşi la vârsta căsătoriei se adună pe înserat cu inima frumoasă şi sufletul deschis, pentru că este o sărbătoare a iubirii. Băieţii aprind ruguri, iar fetele împletesc coroniţe. Eliade spune: "În noaptea aceea, ce­rul se întredeschide, se poate vedea dincolo, poţi chiar să dispari... Dacă cineva are această viziune spectaculoasă, el iese din timp, el iese din spaţiu... El tră­ieş­te o clipă care durează o eternitate...". În noap­tea de Sânziene, lumea telurică se întrepătrunde cu cea celestă. Ieşirea din timp, trecutul, prezentul şi viitorul, ames­­tecate ca într-o vrajă, îl fascinează pe Eliade până la obsesie: "Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul dumitale: ţi se fac, din toate părţile, semne. Încrede-te în semne, urmăreşte-le...".


NOAPTEA DE SÂNZIENE   
Romanul "Noaptea de Sânziene" (titlul românesc al "Pădurii interzise", apărut la Paris în 1955) conţine temele majore ale lui Eliade şi este construit pe dualitatea simetrică: teluric-celest. Elemente fantastice sunt inserate în substanţa realistă. Este o poveste ce se scrie pe parcursul a 12 ani şi urmăreşte traseul iniţiatic al ero­u­lui, Ştefan Viziru. Are 43 de ani, este economist şi căsătorit cu Ioana. În preajma lui este scriitorul Ciru Partenie, om de succes, a cărui logodnică fusese Ioana, timp de 16 zile.

Cei doi bărbaţi seamănă şi lu­mea îi confundă. Deşi, în esenţă, nu sunt la fel, ci mai degrabă complementari. Şte­fan Viziru încearcă să explice, să demonstreze că este cine este, nu cine pare. "S-ar putea ca tandemul Ştefan Viziru-Ciru Par­tenie să reprezinte dedublarea personalităţii specifice existenţei unui om dedicat creaţiei. Un scriitor nu poate fi numai scriitor. Pe de altă parte, el nu poate fi, în acelaşi timp, şi scriitor, şi nescriitor. Mir­cea Eliade a radicalizat scindarea, figu­rând-o prin existenţa a două personaje. Câtă vreme este scriitor, scriitorul se nu­meşte Ciru Partenie. Când trăieşte ca nescriitor, el devine Ştefan Viziru." (Alex. Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane"). Alt personaj este misterioasa Ileana, cea care l-a întâlnit pe Şte­fan în noaptea de Sânziene a anului 1936. Cei doi devin protagoniştii unei poveşti de iubire încărcată de ardoare mistică. Ştefan încearcă să afle esenţialul, ce se află dincolo de limitele realului.

Caută ieşirea din labirint, spre nemurire. Se ascunde într-o cameră de hotel, pe care a transformat-o în loc de refugiu, o replică a camerei Sambo, din copilăria sa, un spa­ţiu privilegiat, paradiziac, în care trăise o fericire fără nume. Când totuşi îşi conduce doi prieteni la Hotelul Boston, unde se afla lăcaşul secret, se scuză că nu le poate oferi celor doi nimic, explicând că în locul cu pricina funcţiile fiziologice sunt oarecum suspendate... Din camera sa edenică, Ştefan putea asculta pe­ro­ra­ţi­ile unui posibil savant, Spiridon Vădastra, doctor în Drept şi director de ziar, stors de chinul de a-şi impresiona iubita.