"Noaptea...", o revrăjire a lumii

Criticul literar şi eseistul Angelo Mitchievici a prefaţat actuala ediţie a "Nopţii de Sânziene", din colecţia Biblioteca pentru toţi. Ne-a răspuns la câteva întrebări legate de opera lui Mircea Eliade.

Angelo Mitchievici: Chiar refuzând să urmăreşti categorii în proza lui Eliade, poţi observa o serie de recurenţe caracteriologice, ceea ce nu înseamnă că Eliade ar apela la tipuri şi nu ar construi personaje puternic individualizate. Există personaje care se află în căutarea unui sens şi pentru care lumea pe care o locuiesc este una a misteriilor, unde nu se întâmplă nimic întâmplător.

Pe de altă parte, există personaje dezvoltate pe filiera autenticistă, pentru care excesul este sinonim cu "a fi". Există atât o dimensiune senzuală, întotdeauna virilă în felul în care sunt edificate o parte din personajele eliadeşti, cât şi una cognitivă. Prima răspunde vocaţiei de prozator a lui Eliade, cealaltă, vocaţiei sale de om de ştiinţă; din această tensiune rezidă un raport de cunoaştere în care ştiinţa propriu-zisă se cere dublată de intuiţie şi accesul mediat hermeneutic la mistere, iar excesul poate deveni, la limită, o expresie a forţării contactului cu sacrul.

Unii critici consideră că "Noaptea de Sânziene" este cel mai bun roman din literatura română, alţii îl văd drept o foarte generoasă provocare pentru istoria literară. Dumneavoastră în ce categorie l-aţi încadra?

Nu cred în clasificările de top, însă, în mod cert, "Noaptea de Sânziene" este unul dintre cele mai complexe romane din literatura română, în primul rând ca proiect al unui roman total, unul menit să explice paradoxurile unei culturi şi ale unei civilizaţii aflate la răscruce. Aş putea spune că este răspunsul pe care Eliade încerca să-l dea în acel moment "terorii istoriei", situaţia care l-a obsedat ani în şir şi despre care a scris şi ca antropolog, şi ca filosof al culturii.

Romanul constituie o provocare pentru istoria literară atât timp cât istoricul literar înţelege miza romanului, care este şi miza unora dintre personajele sale, miză ce poate fi cuprinsă în întrebarea: Cum salvezi o cultură şi o civilizaţie după un cataclism istoric, de valul de barbarie, la acea dată sovietică, la această dată consumeristă? Sau chiar dacă sună pompos, care este destinul culturii şi civilizaţiei româneşti care dobândise un chip modern în interbelic, chip brizat de un refulat violent a cărui expresie edificatoare a fost un naţionalism radical, extremist?

Este o întrebare pentru care nu există un răspuns ferm conturat nici astăzi şi pe care somaţia tragică a istoriei o făcea stringentă la acea dată. Avem unul dintre cele mai dramatice romane româneşti nu în sensul tragediei unui personaj, a unui cuplu, a unui popor, ci a posibilei dispariţii a unei civilizaţii de pe harta Europei.
Cât din acea civilizaţie s-a salvat?
Dar din acea lume?

Sacrul există, camuflat în profan
Să spunem că "Noaptea de Sânziene" ajunge cu această ocazie în biblioteca unei familii formate din părinţi maturi, care se presupune că au citit romanul, şi un adolescent care îl va lectura pentru prima dată. În ce cheie le-aţi recomanda să-l citească, având în vedere că hăţişul de simboluri şi semne se redescoperă cu vârsta, la fiecare lectură a romanului?

Există nu numai întrebări, ci şi răspunsuri în romanul lui Eliade, sunt răspunsuri care se cuvine a nu fi separate de contextul întrebărilor. Eu aş invita cititorul să reactualizeze întrebările, pentru că ele nu-l privesc doar pe istoricul literar sau doar pe cititorul acelor vremi sau pe un simplu turist paseist care doreşte să ştie cum erau pe atunci oamenii şi ce făceau ei.

În primul rând, Eliade procedează la o revrăjire a lumii prin intermediul unui concept care desigur nu-i aparţine, dar pe care-l instrumentează excepţional, Sacrul, exact în momentul secularizării acestei lumi şi a invadării ei de barbaria sovietică, care decreta religiosul drept misticism, obscurantism şi mai târziu de valul de consumerism febril şi steril.

Eliade ne atrage atenţia că lumea în care trăim are sens, că viaţa are un sens, că sacrul este prezent, doar că invizibil, "camuflat în profan". Eliade ne avertizează că ne aflăm în posesia unei polisemii derutante, că suntem în fiecare zi tangenţi la misterii şi că efortul pe care-l presupune cunoaşterea de sine ne conduce într-o dimensiune superioară a existenţei. Niciunde în romanul românesc nu există o tensiune a cunoaşterii similară, ea se reflectă în personalitatea lui Eliade însuşi, personalitate cu care au emulat generaţii întregi şi cu care, din nefericire, nu mai emulează nici una. 

Aş recomanda adolescenţilor "Romanul adolescentului miop", pentru a redescoperi acolo extraordinara dorinţă de cunoaştere şi exuberanţa impresionantă a acestui adolescent minunat, care sunt şi ale lor dacă ştiu să le redescopere. Trebuie spus că Eliade se citeşte cu plăcere, dificultatea este ascunsă bine şi orice cititor îşi poate regăsi propriul chip înnobilat.

Orice găsire e o regăsire
Dacă ar fi să faceţi o ierarhie a scrierilor lui Eliade - să zicem cinci cărţi pe care e musai să le citim -, "Noaptea de Sânziene" pe ce loc s-ar situa şi de ce?

Încă o dată refuz să alcătuiesc un top şi să cântăresc "Noaptea de Sânziene" cu măsura interesului pe care l-ar suscita sau a ponderii pe care o ocupă în contextul operei lui Eliade. Acest roman constituie o etapă de maturitate pentru cititorul lui Mircea Eliade şi aş recomanda lectura ei în contextul lecturii "Jurnalului portughez". Un îndreptar de lectură avem prin excelenta carte a profesorului Sorin Alexandrescu, "Mircea Eliade, dinspre Portugalia".

Jurnalul ne dezvăluie perioada cea mai dramatică din existenţa sa, suprapunându-se tragediei României care este dezmembrată, pierde un război şi este ocupată de URSS, intrând într-una dintre cele mai negre perioade istorice, cea a dictaturii comuniste. Eliade trebuie citit atât ca romancier, cât şi ca istoric al religiilor, eseurile sale despre Mioriţa şi legenda Meşterului Manole sunt capitale.

Eu am o slăbiciune pentru un roman socotit minor pentru cheia uşor frivolă a romanelor senzaţionale cu strigoi, "Domnişoara Christina". Cum nu se poate mai fals acest diagnostic dat în pripă, romanele lui Eliade sunt pline de arcane pe care cititorul modest echipat le ignoră, şi o bună parte din ele posedă un anumit fascin indelebil. Nu aş ignora romanul-fanion al unei generaţii, generaţia '27, cu iluziile şi deziluziile ei, cu jocul ei periculos, exaltat, sinucigaş, şi anume "Huliganii".

Apoi nu aş rata în nici un caz povestirile şi nuvelele; "La ţigănci", "Pe strada Mântuleasa", "Şarpele", "În curte la Dionis", "Nopţi la Serampore", "Secretul doctorului Honigberger", "Uniforme de general" sunt uluitoare oriunde şi oricând le-ai citi. "Maitreyi" rămâne unul dintre cele mai bune romane de dragoste pe care le-am citit, dar nu cel dintre două persoane, ci dintre două lumi, dintre două culturi şi civilizaţii, pentru că Eliade a iubit India şi pe poarta ei a intrat în spaţiul cunoaşterii adevărate a... culturii europene.

Aici sunt multe de spus, a se vedea ce a însemnat pentru Brâncuşi descoperirea artei negre, africane. De asemenea, nu l-aş citi pe Eliade fără jurnalele şi cărţile de memorii şi am constatat că articolele sale grupate în volumele "Oceanografie" şi "Fragmentarium" sunt un alt înveliş al operei sale de care nu te poţi dispensa. Oriunde te întorci, în opera lui Eliade dai peste ceva puternic, ceva care ar putea să îţi schimbe felul de a vedea lumea, ceva ce te poate întineri.

În contextul "Nopţii...", care e "reţeta" brevetată de Eliade, de a scoate personajele din profan, pentru a le reda sacrului?

Pentru contactul cu sacrul nu există o reţetă, nu este ca la o şedinţă de spiritism, însă doar cei care caută sunt şi cei care găsesc, iar orice găsire este o regăsire, un salt într-un alt orizont de posibilităţi pe care Eliade îl sugerează, pe care noi îl putem doar intui, dar care ne aşteaptă pe fiecare dintre noi.

Invitaţie... la vis
Opera lui Ion Alin Gheorghiu, "Grădina suspendată", ce se regăseşte pe actuala copertă a volumului II din "Noaptea de Sânziene", e o invitaţie la... vis. "În noaptea aceea, cerul se întredeschide, se poate vedea dincolo, poţi chiar să dispari. Dacă cineva are acea viziune spectaculoasă, el iese din timp, el iese din spaţiu. El trăieşte o clipă care durează o eternitate..." (M. Eliade) Închideţi ochii, apoi încercaţi să priviţi printre gene uşor. Minuni se-ntâmplă doar celor care cred în ele.
• Dan Nanu