"Oedipe" sau (ne)cunoasterea

Pentru unii, Enescu e un tip criptic. Marturisesc ca sunt dintre acestia. Dar (si spun asta cu toata sinceritatea) nu pot sa nu ma inclin pana la pamant inaintea compozitiilor sale de o vigoare greu de descris in cuvinte, pe care o simti atavic in fiecare nota. Suna cam lemnos chestia asta, dar n-am ce-i face. Pentru unii, Enescu e un tip criptic. Marturisesc ca sunt dintre acestia. Dar (si spun asta cu toata sinceritatea) nu pot sa nu ma inclin pana la pamant inaintea compozitiilor sale de o vigoare greu de descris in cuvinte, pe care o simti atavic in fiecare nota. Suna cam lemnos chestia asta, dar n-am ce-i face.

Luni seara m-am dus, de bunavoie si nesilita de nimeni, la Opera Nationala din Bucuresti ca sa vad "Oedipe", spectacol organizat in cadrul Festivalului si Concursului International "George Enescu". Regia si decorurile spectacolului - Petrica Ionescu. Dirijor - Michael Boder. Dirijorul corului, Stelian Olariu. Venisem cu o prejudecata, anume aceea ca muzica lui Enescu este pe atat de greu accesibila, pe cat de greu ii este unui macaragiu sa obtina o leafa de director la o multinationala d-asta de-a noastra. Ce-i drept, prejudecata mi-a ramas, dar ii admir sincer pe cei pentru care muzica lui Enescu nu este un secret.

Amplu, luxuriant, clasic si in acelasi timp futurist, spectacolul nu face decat sa demonstreze transcendenta in timp a legendei oedipiene, poate una dintre cele mai problematice povesti ale lumii de dinainte si de dincoace de Hristos, anume vesnica intrebare cu care cred c-o sa murim de gat: cine e mai puternic, omul sau Destinul? Ne nastem deja vinovati? Traim ca sa ne-mplinim Destinul? Sau traim pentru ca Destinul sa se-mplineasca prin noi?

Cred totusi ca tocmai in aceasta necunoastere sta un alt tip de cunoastere, care ramane de descoperit, fiecaruia dupa puterile si straduintele lui. Asta este ideea principala pe care mi-a revelat-o montarea de la ONB; esential de amintit, a avut o distributie de exceptie: bas-baritonul finlandez Esa Ruutunnen (Oedipe), Gabriela Dragusin (Iocasta), Ecaterina Tutu (Sfinxul), Iordache Basalic (Creon), Horia Sandu (Tiresias), Francisc Valkay (batranul orb).

Decoruri de poveste, de o eleganta stranie, care iar nu mi s-au deschis, ca simbolistica, intru totul. Un fel de miraj, un fel de timp decupat. Ai senzatia ca, dincolo de scena si dincolo de aceste costume fastuoase si dincolo de miscarea scenica si dincolo de peretii care se ridica si se lasa dupa o economie strict tinuta sub cheie, nu mai e lume. Mi-am amintit de ea doar odata iesita in strada.

Interesant Sfinxul, iarasi, o stranietate parca scapata de la balamuc si venita sa-i sperie ca un bau-bau pe copiii care nu dorm la pranz. Plasat intr-o lumina rosie din care ieseau aburi. N-am putut sa-mi iau ochii de la unghiile lui (ei) luuuuungi, de vrajitoare. In fine, complexitatea spectacolului de la ONB ma-mpiedica sa-l tratez exhaustiv. Se mai da "Oedipe" la oameni, fireste, in cadrul Festivalului "George Enescu", vineri, 9 septembrie, la ora sase seara. Ar fi bine sa mergeti sa-l vedeti.