"Pădurea spânzuraţilor" s-a născut dintr-o fotografie

Împreună se topesc într-unul dintre cele mai frumoase şi mai tulburătoare romane care s-au scris în literatura română. Despre toate acestea, despre cum s-a născut povestea lui Apostol Bologa, vă oferim Mărturisirile lui Liviu Rebreanu, adunate în volumul îngrijit de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, "Romanul românesc în interviuri" - Editura Minerva, 1986.

"«Pădurea spânzuraţilor» s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten la sfârşitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferinţa păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost trataţi cehii de conducătorii monarhiei austriece.

Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuţii similare ar fi suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai mulţi preoţi şi ţărani români bucovineni.

Aveam o nuvelă proaspătă, «Catastrofa», al cărei erou, român şi ofiţer în armata austriacă, e adus de împrejurări să lupte contra armatelor româneşti. Sub impresia fotografiei cu cehii spânzuraţi, m-am hotărât să reiau pe eroul meu din «Catastrofa» pentru un roman care să se cheme «Pădurea spânzuraţilor». Anecdota romanului s-a închegat singură şi repede: voi face o asemenea pădure cu spânzuraţi în Bucovina, unde oamenii executaţi vor fi toţi români. Eroul meu, văzând atâţia români ucişi de înşişi conducătorii patriei pentru care el luptă şi-şi primejduieşte viaţa, se revoltă şi sfârşeşte în ştreang, în aceeaşi pădure, după ce zadarnic a încercat să treacă dincolo, la români. (...)

Câteva luni mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care familia mea credea că ar fi prizonier undeva prin Rusia, că acel frate al meu, student devenit ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat şi executat prin ştreang încă din mai 1917. Nu se ştia nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecare amănunte. În epoca aceea tulbure, când ostilităţile la noi încă nici nu încetaseră de tot, n-aveai nici de unde să iei informaţii.

A trebuit să mai treacă câteva luni până ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întâmplat tragedia aceasta a unui tânăr de 22 de ani. Între timp, isprăvisem transcrierea lui «Ion» şi acum, în toate nopţile, în faţa biroului, mă zbuciumam cu «Pădurea spânzuraţilor». Am început romanul de vreo patru ori, câte 10-30, până la 50 de pagini. Simţeam însă că n-am găsit nici ritmul, nici atmosfera. Mă înverşunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunerecul... Nu era nimeni şi nimic...





Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rândul, insistent - fiindcă sunt, repet, credincios şi superstiţios - mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost desigur acordată.

Şi atunci, am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice ar fi, mormântul fratelui spânzurat. Şi după multe cercetări şi destule peripeţii l-am descoperit în sfârşit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat şi îngropat.

Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat şi osândit. Am fost în odăiţa în care şi-a petrecut ultimele ceasuri şi de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, în Făget, unde a avut ultima reşedinţă. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoţească la moarte. Am vorbit cu o fată de ţăran, sprintenă, frumuşică, la care am găsit câteva răvăşele de-ale lui. Primarul mi-a dăruit şapca lui fără cozoroc, pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă când a pornit pe ultimu-i drum pământesc...

L-am dezgropat apoi şi osemintele le-am mutat dincoace de pârâul care fusese graniţă, pe pământul vechi românesc, aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese.
Şi de-atunci am putut scrie liniştit la «Pădurea spânzuraţilor». Au încetat bătăile misterioase în geam, am găsit un început care m-a mulţumit şi o semnificaţie pentru eroul romanului...

Apostol Bologa însă n-are nimic din fratele meu. Cel mult, câteva trăsături exterioare şi poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul în care se petrece romanul şi puţine personagii localnice: preotul, groparul, Ilona etc. Pentru zugrăvirea militarilor, am utilizat cunoştinţele şi prieteniile mele cu ofiţerii noştri. Klapka, de pildă, are multe asemănări cu un ofiţer român, azi colonel.

În Apostol, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii. Şovăirile lui Apostol Bologa sunt şovăirile noastre, ale tuturora, ca şi zbuciumările lui. Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie şi sentiment ameninţa mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.

Subiectul «Pădurii spânzuraţilor», o construcţie cerebrală la început, s-a umanizat numai când a intervenit contactul cu viaţa reală şi cu pământul. Fără de tragedia fratelui meu, «Pădurea spânzuraţilor» sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrescă, precum au toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului..."