Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Impresionant! Acesta este cuvântul care poate defini cel mai cuprinzător spectacolul lui Tudor Gheorghe de la Sala Palatului.
Şi sala, şi scena au fost arhipline. 108 muzicieni, în faţa a peste 4.000 de spectatori. Început zguduitor, apocaliptic - sau final apocaliptic - o "confuzie" bine regizată, din care nu se înţelegea prea bine la ce se face referire: la decembrie 1989 sau la decembrie 2009. Apoi, pe scenă a apărut o fetiţă care a început să cânte, suav, pătrunzător şi paradoxal: "Vine, vine, primăvara,/ Se aşterne-n toată ţara"...
Pe ecranele din spatele orchestrei, ningea... A urmat spectacolul propriu-zis: un rechizitoriu nemilos în care au fost chemaţi în boxă toţi membrii noului CPEx, adică cei care au condus România de la Revoluţie încoace. Nimic n-a scăpat nesancţionat, nejudecat sau nesemnalat. Iar ca punere în scenă, au fost abordate toate formele de exprimare dramatică şi muzicală: de la recviem la imn, de la rugăciune la satiră, de la monolog scenic şi interpretare muzicală solo (voce şi chitară), la simfonie cu cor şi rock simfonic.
Spectacolul DEGEABA a fost procesul Tranziţiei, făcut atât de morţii, cât şi de viii Revoluţiei - câţi au mai rămas: "Pune, tată, steag la poartă/ Şi iartă-mă,/ Iartă-mă/ Că am murit!/ Ştiu că mama mai aşteaptă/ Şi mai ştiu/ Că-ntr-un ceas/ A albit./ Ce lumină lină/ Ne-ndulceşte moartea/ Celor ce-am căzut în Bucureşti!/ Părul maicii mele/ Luminând şi partea/ Nevăzutelor cărări cereşti". Şi, în acelaşi registru: "Primeşte-i, Doamne,-n casa ta/ Pe cei ce vin din Timişoara,/ Ei sunt ofranda cea mai grea/ Pe care ţi-o trimite ţara!".
"INVENTARUL MORŢILOR"
După pioasa reculegere în faţa martirilor, Tudor Gheorghe a virat înspre sarcasmul cel mai nemilos. A început cu "inventarul" puloverelor: "Mircea Dinescu îmbrăcat în pulover. Gelu Voican Voiculescu îmbrăcat în pulover... Ion Caramitru îmbrăcat în pulover etc... Mă, unde v-aţi lăsat voi puloverele alea?... Dar măcar le-aţi pus bine? Le-aţi ascuns? Că, dacă le găseşte generaţia asta nervoasă şi le îmbracă? Iar o luăm de la cap?".
Monologul conţine un avertisment: primul avertisment al spectacolului. Urmează "inventarul morţilor" şi al doilea avertisment: "Eroii Revoluţiei Române din Bucureşti zac într-un cimitir protocolar, păzit de soldaţi...
De parcă ne-ar fi teamă să nu iasă afară. Păi, da! Că dacă ies într-o noapte toţi şi se apucă să povestească?... Cum a fost, cine a fost pe lângă ei, cine a tras... În ţară sunt mai norocoşi. N-au atâta marmură pe ei... Mai ies din când în când afară şi mai povestesc... Îmi vine să intru în pământ de ruşine" - conchide artistul şi revine la registrul trist, printr-un colind al deznădejdii: "Vin colindătorii/ Cum veneau odată/ Lerui-ler,/ Să colinde-n seara/ Asta minunată,/ Lerui-ler,/ Dar li-i gura arsă/ Şi li-s ochii-n lacrimi/ Lerui-ler,/ Prea-DEGEABA sânge,/ Prea-DEGEABA patimi,/Lerui-ler!".
Urmează o "rafală" de colind-pamflet, de un sarcasm necruţător, incinerant şi cu urări potrivite: "Celor care vor să fie/ Lipitori pe sărăcie,/ Dă-le tot ce vor, sărmanii,/ Dă-le tot ce vor, sărmanii/ Şi la noapte schimbă banii!"...
Şi iarăşi amărăciunea unui prezent în care Dumnezeu pare să fi abandonat poporul român. Nici colindele nu mai sunt colinde, nici gura care le cântă nu le mai poate rosti, nici zăpada nu mai este zăpadă: "Ninge ca o deşteptare,/ Flori şi trandafiri,/ Peste lume, cu iertare,/ Flori şi trandafiri/ Numai peste noi s-abate/ Flori şi trandafiri/ Cu miros de răutate,/ Flori şi trandafiri!/ O ninsoare ca o zgură/ Flori şi trandafiri,/Ce ne minte şi ne fură/ Flori şi trandafiri!"... Între strofele colindului, un refren disperat: "Arde focu-n paie ude,/ Nimeni, nimeni nu m-aude!"...
Spectacolul continuă cu o nouă serie de colinde-pamflet în care "colindaţii" sunt parlamentarii (unii dintre ei - după cum are grijă să precizeze Tudor Gheorghe), după care o îngrijorare neagră care vine nu dinspre călăi, ci dinspre fiii lor: "Eu nu mă tem de lupii maturi,/ Le tai un cal bătrân şi-i saturi,/ Dar ce ne facem cu căţeii/ Care în numele ideii/ De revoluţie - se-ngraşă/ Şi-abia despachetaţi din faşă/ Încep să scoată colţii tineri/ Şi-o muşcă şi pe Maica Vineri/ Dacă la ora programată/ N-au porţia asigurată.../ Căci sunt şcoliţi şi cu pretenţii,/ Sunt rude toţi cu dizidenţii,/ I-a chinuit nomenclatura/ Şi-a trebuit să-şi ţie gura.../ De-aceea vor acum să muşte:/ Să n-aibă cine să-i împuşte"...
CEA MAI DISPERATĂ RUGĂCIUNE...
Spre finalul spectacolului, deznădejea artistului ajunge la apogeu: "Nu mai lăcrimează nici un sfânt/ Şi s-a şters vopseaua din icoane,/ Seceta domneşte pe pământ/Şi şopârlele se cred iguane". Urmează un refren a cărui durere desenează, în contururi de cărbune, triumful absolut al iadului moral: "Au făcut copiii noştri dinţi,/ Muşcă din bunici şi din părinţi,/ Muşcă din văzduh şi din pământ,/ Muşcă şi din morţii din mormânt!".
În acest moment, Tudor Gheorghe a întrerupt cursul normal al spectacolului şi a ţinut următorul discurs în care, pentru prima dată, a pomenit pe scenă numele soţiei sale: "Doamna Tudor nu m-a lăsat să termin spectacolul aşa. Mi-a spus: «Eşti un artist responsabil, nu poţi să laşi oamenii fără spereanţă». Şi-atunci m-am gândit să închei aşa"... A urmat una dintre cele mai disperate rugăciuni care s-au rostit pe o scenă, din 1989 încoace: "Ia-ne, Doamne, orice perspectivă/ Roză, tricoloră, cum o fi,/ Ia-ne şi bomboana din colivă/ Dar redă-ne verbul a iubi!/ C-am uitat să ne iubim, Părinte,/ Şi ne omorâm noi, între noi,/ Dă-ne sărăcia dinainte,/ Dar revarsă-ţi dragostea spre noi!".
Concertul DEGEABA a fost într-o altă... perspectivă, şi un parastas al democraţiei ucisă în pântecul mamei: în pântecul Revoluţiei. Şi a mai fost un nemilos proces al Tranziţiei - replică morală la ruşinosul proces al comunismului care, de fapt, nici nu a început. Sau, poate, a început acum, prin acest spectacol.
