Romanţe cu parfum... de început de veac

"Îndată după primul război mondial, pentru marele public, în sufletul căruia mai dăinuia o undă de semănătorism, Minulescu reprezenta o răsunătoare insurecţie artistică. A nu mai cânta în reuniuni de domni şi de cucoane, «Pocnind din bici pe lângă boi», ci «Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine, dar fiindcă azi mi te dai toată...» însemna o re­voluţie a gustului şi o schimbare de men­talitate, pe care mulţi le aplaudau, cu iluzia că pun piciorul pe un tărâm necunoscut". (Geo Bogza, "Ca să fii om întreg", Ed. Cartea Românească, 1984)

Ion Minulescu (n.1881-m.1944) şi-a petrecut copilăria la Slatina, iar studiile primare şi liceale le-a urmat la Piteşti până în clasa a VI-a, când a rămas corigent la limba română.

S-a înscris apoi la un liceu particular din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul în 1899. A intrat la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde a fost student un singur semestru, iar în 1900 pleacă la Paris. Fascinat de Oraşul Luminilor, cunoaşte boema cafenelelor lite­rare, întâlneşte artişti, scriitori şi ziarişti ai timpului, citeşte pe rupte literatură simbolistă şi decadentă, dar se întoarce în ţară în 1905, fără a-şi fi terminat studiile.


INCORIGIBILUL BOEM...
Primele romanţe îi apar încă din 1906 în gazetele literare, urmând ca în 1908 să debuteze editorial cu volumul ,,Romanţe pentru mai târziu" (la Editura Librăriei "Leon Alcalay", cu o copertă semnată de Iosif Iser), an în care debutează şi ca prozator cu volumul "Casa cu geamurile portocalii".

"Nu se stinsese ecoul poeziilor cântăreţului Ardealului, Octavian Goga, când apăru în cafenelele bucureştene Ion Minulescu, un bărbat tânăr, robust, cu barba roşie, cu ochelari, purtând şapcă, vorbind zgomotos, gesticulând familiar." (Victor Eftimiu, E.P.L., 1965). Tânărul Minulescu era la vremea aceea un animator al cafenelelor literare, mai cu seamă în grupul de boemă intelectuală şi artistică ce şi-a scris povestea la Terasa Oteteleşanu. Deplângând demolarea Terasei, Arghezi avea să spună: "O cafenea este pentru artişti o universitate, este cenaclu în aer liber, restaurant şi redacţie". Ne putem întreba astăzi cu jind şi admiraţie: Mais, ou sont les neiges d'antant?

Din 1914, Minulescu a fost şef al Biroului de presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne. În acelaşi an s-a căsătorit cu marea sa iubire, poeta şi pictoriţa Claudia Millian. Fata celor doi poeţi, Mioara Minulescu, artist plastic, scrie în cartea dedicată memoriei tatălui său: "În ciuda vehemenţelor şi vociferărilor cu care apăra o idee nouă în literatură sau artă, avea un suflet de o rară bunătate. Nestatornicia sentimentelor şi un uşor cinism, caracteristice unora dintre operele sale literare, nu sunt decât pavăza sub care se ascundea un om pofund sentimental, iar aşa-zisul incorigibil boem ducea o viaţă neaşteptat de ordonată în intimitate şi o viaţă de familie aproape incredibilă pentru cel ce semnase «Romanţele pentru mai târziu»". (Mioara Minulescu, "Amintiri despre Minulescu", Ed. Sport-Turism, 1985).

Aceeaşi doamnă povesteşte în aceeaşi carte că într-o după-amiază mama sa a mers la Cinematograful Aro să vadă un film împreună cu o prietenă. La câţiva metri în faţa lor l-au zărit pe Minulescu în compania unei prietene de familie. Replica doamnei Millian a fost: "Florico, uite-l pe Minu cu Georgeta P. Hai să plecăm repede, să nu ne vadă!... N-aş vrea să îi stric după-amiaza... să mergem noi la Scala". Soţia lui Minulescu a povestit episodul fără mâhnire, amuzată de noul şi trecătorul flirt al soţului ei.

Ion Minulescu a fost între 1922 şi 1940 director general în Ministerul Cultelor şi Artelor, poziţie de la înălţimea căreia a sprijinit instituirea premiului Naţional pentru Poezie şi înfiinţarea salonului Oficial de Pictură.

A fost consacrat ca poet, prozator, dramaturg şi publicist, fiind elogiat, dar şi contestat de confraţii literari. Dar Minulescu a ştiut că negaţia vehementă a criticii înlătură definitiv un eventual anonimat. Nu a scăpat însă de înţepătura epigramei lui Păstorel Teodoreanu, care după o lectură din teatrul minulescian, a exclamat: "Minulescu, om hazliu/ A scris cu pana inspirată/ Romanţe pentru mai târziu/ şi teatru pentru niciodată!".
O VIAŢĂ DE DIRECTOR GENERAL
Viaţa lui Minulescu a fost sub oblăduirea unui înger jovial, care i-a dăruit protejatului său satisfacţii constante şi supărări repede trecătoare. "Minu", cum era alintat (poate şi de soartă) s-a bucurat de popularitate, de o viaţă sigură şi liniştită, fără disperări abisale sau traume apocaliptice. Nu i-au lipsit banii, onorurile, nici dragostea. "În asemenea împrejurări, scriitorul se teme de propria sa biografie. Îi simte lipsa de evenimente cruciale şi de situaţii-limită. Conformându-se unei mentalităţi romantice, crede că unui scriitor celebru i se cuvine neapărat o existenţă ieşită din comun", ne spune Daniel Dimitriu, critic şi exeget de mare fineţe al operei şi biografiei lui Minulescu (Daniel Dimitriu, "Introducere în opera lui Ion Minulescu", Ed. Minerva, 1984).

Cităm din aceeaşi excelentă şi edificatoare carte: "Idolii săi poetici îl sfidează de la înălţimea unei damnaţiuni: Nerval a fost nebun şi sinucigaş, Baudelaire a trăit din plin mistica desfrâului şi a beţiilor albe. Rimbaud a întors spatele poeziei la 19 ani, pentru a se de­dica negoţului sau traficului ilegal de arme, Verlaine a tras cu revolverul în Rimbaud şi s-a căit în puşcărie. Lautreamont a murit la 24 de ani, în împrejurări misterioase etc., etc. Ce să însemne pe lângă aceste destine insolite o viaţă de director general în minister?".

În aceste condiţii "vitrege" (deşi încă de la apariţia volumului "Romanţe vesele şi triste", reputaţia literară a lui Minulescu fusese consolidată), autorul a înţeles că singura şansă de a-şi pune viaţa în valoare este opera. Deşi influenţat în poezia sa de până în 1906 de Eminescu şi Macedonski, impactul cu simbolismul francez a dus până la urmă la o formulă numită minulescianism.


IUBIRE, BIBELOU DE PORŢELAN
S-a spus că poezia lui Minulescu este uşor de memorat şi predilectă pentru parodiere. Autoironic poate, poetul îşi intitulează în
1930 un volum chiar aşa: "Strofe pentru toată lumea".
O strofă dintr-un poem emblematic, recognoscibil, în care poetul face elogiul miniaturilor graţioase: "Iubire, bibelou de porţelan,/ obiect cu existenţa efemeră,/ Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră/ pe care te-am lăsat acum un an..." sau: "Tu crezi c-a fost iubire-adevărată/ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie/ Dar ce anume-a fost/ ce-am vrut să fie/ Noi nu vom şti-o poate niciodată..." sau: "Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine/ Dar fiindcă azi mi te dai toată/ am să te iert -/ e vechi păcatul/ şi nu eşti prima vinovată!..." Chiar dacă a fi uşor de memorat nu înseamnă neapărat a fi memorabil, trăirea, emoţia şi tulburarea din aceste versuri sunt autentice, iar sinceritatea, de asemenea, netrucată. A fost popular, pentru că a fost pe înţelesul tuturor, deşi a avertizat într-un titlu de carte: "Nu sunt ce par a fi" (1930). Poezia lui Minulescu rămâne un reper al literaturii noastre, al celei sentimentale, îndeosebi. "Nu a fost ce părea a fi, dar pentru ceea ce a fost şi va rămâne se cuvine să salutăm, cu tandreţe, umbra-i de fermecător arlechin", scria Geo Bogza.

A fost un poet al peisajului urban, dar şi al satirei, un trubadur ascuns sub pălării şi eşarfe colorate, un bonom, un rapsod al faptului divers învăluit în tandreţe. "În oraşu-n care plouă/ de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân şi o bătrână,/ Două jucării stricate,/ Merg
ţinându-se de mână". Minulescu rămâne un personaj pitoresc, străbătut de melancolii transformate în hohot de vers. Lirica sa este muzicală, abundentă în motive simboliste. E obsedat de una şi aceeaşi cifră: trei romanţe, trei luceferi stinşi, trei corăbii, trei crisalide, trei refrenuri triste, dar şi de nume exotice: Alicante, Ninive, Bassora, Ecbatana...

Poetul scrie în amintirea "amantelor ce mint", ne invită în parcuri cu statui de nimfe, fauni şi silvani, ni-l prezintă pe cântăreţul înlăcrimat, care-şi strân­ge în braţe chitara cu trei (!) strune. O plutire senzuală, libertină, invită la ofranda "Femeii ce-ntâmplarea v-o trimise-n cale". Îi înţelege deopotrivă pe cei înşelaţi şi pe cei care înşală, acceptând îngăduitor nestatornicia biunivocă a pasiunii erotice. ,,Un glas de frânghie şi-un glas de aramă/ Se zbat împreună,/ şi două sentinţe/ Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:/ Amantul te minte... /Amanta te minte... /şi-n viaţă, acelaşi etern început/ E doar profanarea acelor Sfârşituri,/ Trăite/ şi-apuse cu cei din trecut!" (Romanţa ultimei seri).

Cafeneaua nu este în poezia sa doar o scenă, un loc public al şuetei şi expunerii, ci un loc de reprezentare a destinelor, a biografiilor învolburate, tragice. "Pe la ferestre-şi plimbă vântul/ Tristeţile sfârşitului de vară,/ în timp ce-n cârciuma murdară,/ din strunele de-aramă, cântul/ Chitarelor/ îşi ia avântul.../ iar pe la mese,/Rând pe rând,/ O ceată de amanţi artişti-/ Toţi ne-nţeleşi, toţi mari,/ Toţi Crişti.../ îşi beau iubirea, fredonând/ Romanţa celor ce se vând."


UN BAZAR SENTIMENTAL
Poezia lui Minulescu, cea din "Romanţe...", este un bazar sentimental, cu decoruri rafinate, luxoase, cu sonorităţi unduite de chitări, mandole sau viori, cu parfumuri afrodiziace. Pentru Eugen Lovinescu, lirismul minulescian a reprezentat "un punct de plecare în evoluţia poeziei noastre". Perpessicius, într-o admiraţie bine cumpănită, vede poezia erotică a lui Minulescu ca pe "cea mai perso­nală din câte s-au perindat de la Eminescu încoace".

Dincolo de elogiile care au însoţit-o la apariţie, dar şi de timpul care creşte sensibil exigenţele de receptare, această carte este şi ea o romanţă cu parfum... Care, poate, cine ştie, va alunga din preajma noastră, pe parcursul lecturii, tot ce-i trist şi tot ce-i rău. Îi mulţumesc, desigur, pentru acest final lui Iuliu Merca.
Deja văd la fereastră o lumină şi nu ştiu decât romanţe pentru mai târziu...