Romanul lăzăriştilor, tipărit cu banii pentru o maşină…

Am intrat în povestea lui Grigore Băjenaru printr-un straniu salt în timp petrecut în Grădina Cişmigiu... Pe una dintre aleile din spatele Liceului Lazăr, vorbesc la telefon cu profesorul Tudor Opriş, care i-a fost unul dintre cei mai buni prieteni autorului celui mai iubit, poate, dintre romanele adolescenţei scrise vreodată la noi.

Părând că-mi recunoaşte vocea din altă lume sau din altă existenţă, ca-ntr-o poveste nescrisă, profesorul Opriş mă invită într-un joc şi împreună ne întoarcem în timp în perioada în care se năştea "Cişmigiu et Company", în anii '40 ai tinereţii lui... ai primelor iubiri, la care devin pe negândite părtaşă.

Povestea continuă apoi într-o cameră frumoasă, unde Grigore Băjenaru şi Tudor Opriş aflu că se pierdeau ore întregi în cuvinte şi întâmplări, la o ceaşcă de cafea, privind turlele de la Mitropolie şi ascultând cum bat clopotele. Despre cel dintâi se ştiu prea puţine lucruri astăzi. A scris "Cişmigiu et Company", romanul pe care l-au iubit deopotrivă adolescenţii din perioada celui de-al doilea război mondial, când a apărut prima ediţie, şi apoi adolescenţii din perioada comunistă, pentru că era una dintre portiţele lor spre libertate... şi apoi a dispărut.

A trăit mai degrabă retras, depănând amintiri. "Prin 1970 am început să mă văd cu Băjenaru, dar el venea destul de rar la Uniunea Scriitorilor, pentru că nu-i prea plăceau şedinţele", îşi aminteşte Tudor Opriş. "Aşa că nu prin Uniunea Scriitorilor ne-am legat noi, ci printr-o întâmplare fericită, pentru că s-a întâmplat să avem un prieten comun, un scriitor, care fusese şi el lăzărist şi era o mare personalitate, Dumitrescu, fiul celui care a creat Tinerimea Română.

Aflând că sunt scriitor şi profesor la «Lazăr» a ţinut morţiş să mă cunoască. Şi până la moartea lui, în 1986, au urmat schimburi de vizite. Iar în ultimii ani, spre bătrâneţe, care pentru el au fost destul de grei, că-l chinuia o nenorocită de hernie, mă duceam eu mai mult la el. Dar ne scriam toată ziua şi vorbeam la telefon... ore întregi. Mi-aduc aminte că locuia într-o mansardă, undeva sus, o casă veche, despre care se poate spune că surprindea o epocă, dar era departe de a fi locuinţa perfectă... În ultimii ani a suferit groaznic, a avut o hernie, din cauza căreia a şi murit. Iar un mare regret a fost acela că n-a avut copii."

POVESTEA CĂRŢII
Revenim la romanul adolescenţei noastre... "Cişmigiu et Comp." a apărut în timpul celui de-al doilea război mondial, în vara anului 1942. Frontul, agitaţia, legionarii, comuniştii, tot frământul acesta i-a pus pe tinerii noştri în situaţia de a-şi dori să aibă o carte a lor, a adolescenţei. Care nu exista până atunci", continuă Tudor Opriş. Apoi deschide monografia liceului, alcătuită de el însuşi prin 1979.

O mărturisire peste ani a lui Grigore Băjenaru: "Cum am scris «Cişmigiu et Comp.»? După cum se ştie, "Cişmigiu et Comp.» nu este numai o cronică a Liceului «Gheorghe Lazăr», un omagiu pe care l-am adus anilor de şcoală şi minunaţilor mei dascăli, dar şi o carte însuşită de toţi adolescenţii ţării care trăiesc emoţiile numărului matricol de pe braţ. De când eram mic îmi plăceau «amintirile din şcoală».

Am citit amintirile din anii de învăţătură ale scriitorilor noştri Costache Negruzzi, Ion Creangă, George Sion, D.D. Pătrăşcanu, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea, Ion Minulescu, Marta D. Rădulescu. Eu însumi aveam destule «amintiri» din şcoală, dar ezitam să le aştern pe hârtie şi le depănam doar la întâlnirile seriei mele, care a absolvit liceul în 1926. La una din astfel de reuniuni colegiale, Matei Păunescu, un coleg de-al meu, mi-a spus surâzând, cu ochii încă umezi de râs: «Ascultă, mă, Băjenarule, de ce nu te apuci tu să scrii amintirile astea atât de hazlii. Cred că ar merita cunoscute şi de alţii».

Ideea mi-a surâs. După trei zile şi trei nopţi de adânci reflecţii, condeiul meu a început să alerge pe pagini. Am scris întreaga carte doar în câteva luni, printre picături. Am bătut-o la maşină, am corectat-o... şi am stagnat din nou. Se punea problema unde s-o tipăresc şi, mai cu seamă, cu ce. Era vara anului 1942, timp de război, greutăţi de tot felul, din ce în ce mai mari. Nu eram un nume atât de ilustru, încât să inspir încredere editorilor şi nici tatăl meu nu era atât de bogat, încât să-mi finanţeze tipărirea.

Norocul mi-a scos în cale pe un alt bun coleg, Nicu Marinescu, care mă simpatiza şi care făcuse ceva economii ca să cumpere o maşină. Citise manuscrisul şi era sigur că va avea succes. Aşa că mi-a împrumutat suma necesară pentru tipărirea cărţii, fiind convins că şi-o va recupera în scurtă vreme. Iată cum, cu ajutorul prietenesc al celor doi buni colegi ai mei de clasă, unul moral şi celălalt material, am dat la iveală în toamna anului 1942 «Cişmigiu et Comp.».

Poate că la ediţia a 5-a a cărţii am să adaug un episod amuzant care mi-a scăpat pe vremuri. Aveam un coleg, modest din toate punctele de vedere, care locuia pe la marginea Bucureştiului. Părinţii lui erau lăptari. El obişnuia să le spună tuturor profesorilor, invariabil, «săru' mâna». Nimeni nu s-a gândit să-i facă observaţie, în afară de profesorul nostru de franceză, Aurel Dinu. Acesta era un om duios, bun dascăl şi căuta să ne înveţe multe lucruri folositoare pentru viaţă şi mai cu seamă reguli de comportare în societate.




Într-o zi, auzindu-l iarăşi pe Manea Gheorghe că-i spune «săru' mâna» l-a oprit şi l-a apostrofat:
- Măi Gheorghiţă, să nu le mai spui domnilor profesori «sărut mâna», aşa cum obişnuieşti tu, că nu e frumos şi nu se potriveşte! În mahalaua unde locuieşti, mai merge să le spui «sărut mâna» învăţătorilor, femeilor şi părintelui Creţu de religie, dar nouă, celorlalţi profesori, să ne spui: «bună ziua», «vă salut», «să trăiţi», însă în nici un caz «săru' mâna». Ai înţeles?
- Am înţeles, domnule profesor!, răspunse Manea spăşit.
- E bine atunci. Du-te în clasă!
- Săru'mâna!
Ceea ce era de demonstrat!".

"ERA  UN EXTRAORDINAR COZEUR"
Îl întreb cum era Grigore Băjenaru. "Era un extraordinar cozeur, îmi răspunde, un povestitor de mâna întâi, vorbea rar, foarte accentuat, nuanţat, avea o voce puternică, rezonantă, povestea cu voluptate şi cu haz, era un prieten extraordinar, devotat, care nu te-ar fi trădat niciodată. Era într-adevăr un produs al generaţiei celei mai bune pe care a avut-o România Dodoloaţă. Şi un mare mucalit..." Cel care obişnuia să spună că "un profesor fără umor inspiră la omor" la liceul tinereţii lui nu a predat niciodată, dar a fost suplinitor prin multe alte şcoli din Bucureşti.

Întrebat, pentru aceeaşi monografie a "Lazărului", cum te poţi simţi împlinit ca profesor, Băjenaru răspundea cu un regret care nu l-a părăsit nicicând: prima, dar nu şi cea mai importantă condiţie este aceea de a preda la liceul la care ai învăţat. Şi de a fi coleg de cancelarie cu foştii tăi profesori, bucurie pe care eu n-am avut-o. Iar a doua este să vezi că foştii tăi elevi au ajuns adevărate personalităţi...

"Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai fermecător încadrat ca Liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu. (...) Când primăvara se hotărăşte să-şi facă popasul în Bucureşti, se opreşte în prima zi în Grădina Cişmigiu."


Aventura printre astre...
O scurtă perioadă din viaţa lui, câţiva ani, Grigore Băjenaru a lucrat la Observatorul Astronomic din Bucureşti. Profesorul Tudor Opriş ne povesteşte acest moment din viaţa scriitorului, istorisit lui însuşi de Băjenaru: "Directorul Observatorului Astronomic era atunci academicianul Demetrescu. Fusese elev al Liceului Lazăr. Iar Demetrescu era un cititor înnebunit al "Cişmigiu et Comp.".

Băjenaru se găsea într-o mare problemă financiară şi profesională. Lucrase undeva într-un sector care se desfiinţase. Şi rămăsese şomer. Întâmplarea a făcut că într-o zi s-a întâlnit în Parcul Carol cu Demetrescu. S-au văzut s-au îmbrăţişat şi Băjenaru i-a spus că o duce foarte prost cu banii şi nu numai, căci divorţase de puţin timp...

Atunci Demetrescu i-a spus: "Băjenarule, vino la mine la Observator pe post de comentator ştiinţific al ciclului de observaţii astronomice anuale". Şi aşa s-a angajat ca redactor al buletinului Institutului astronomic, care era scos anual. Treaba a ţinut vreo doi-trei ani şi a fost ceva episodic în viaţa lui. Între timp a găsit post chiar în învăţământ. Şi aşa aventura lui astronomică s-a încheiat..."


Povestea trebuia să continue
Cam cu doi ani înainte de moartea scriitorului, întâmplată în 1986, Tudor Opriş îşi aminteşte că Băjenaru i-a propus ceva extraordinar: "Tudore, să facem un gheşeft". Zice: "Tu eşti profesor de atâţia ani la «Lazăr», au trecut atâtea generaţii prin mâna ta. Tu te-ai născut când eu am terminat şcoala... Hai să continuăm împreună «Cişmigiu et Company". Şi făcuserăm chiar o schiţă a romanului. Trebuia să fie un plan al actualităţii şi, pe urmă, un al doilea în care foştii lăzărişti, intrând în interiorul liceului, făceau comparaţii cu ceea ce fusese odinioară.

Şi remarcau că rămăseseră în tradiţie matematicile, profesorii străluciţi de limba română şi biblioteca... Noi lucram la perfectarea unui sistem în care prezentul şi trecutul, printr-o formulă uşor utopistă, de SF, să se împreune. Să găsim echivalenţe între ce a fost şi ce era atunci, să urmărim cum ar reacţiona un lăzărist venind din trecut şi care să intre în lumea «Lazărului». Dar n-am mai apucat..."