Rusoaica: O dureroasă sete de pur şi de ideal

Prima întrebare pe care mi-am pus-o atunci când mi s-a propus să scriu despre noua apariţie în colecţia "Biblioteca pentru toţi" a fost: "de ce, tocmai, «Rusoaica»?". Nu-i vorbă, sunt câteva lucruri care, într-un fel sau altul, se leagă de romanul lui Gib I. Mihăescu şi care îl recomandă interesului.

Dar, deşi de la apariţie, în 1933, şi până în 1948, romanul a înregistrat şase ediţii şi un mare succes de critică, până în 1990 , acesta a fost ţinut la index. Pe de altă parte, "Rusoaica" trece, pentru un critic de severitatea lui Şerban Cioculescu, drept "capodopera lui Gib I. Mihăescu... o carte europeană, o contribuţie care depăşeşte hotarele literaturii noastre".

Fireşte, caracterizarea nu este definitivă şi imuabilă, ea trebuind să fie verificată la fiecare nouă lectură. Cu alte cuvinte rămâne de văzut "dacă?" şi "în ce măsură?", "Rusoaica" este o carte pe gustul şi pe priceperea cititorului de azi.

DINCOLO DE POVESTE
După propria mărturisire, romanul i-a fost inspirat de povestirea unui prieten, ofiţer de grăniceri, despre tragica aventură a unei tinere violoniste care a trecut clandestin frontiera. Obligată să se întoarcă, aceasta îşi găseşte sfârşitul în valurile reci ale Nistrului. Intriga romanului este de-acum cunoscută. Locotenentul Ragaiac, primeşte ordin să se instaleze pe Nistru, împreună cu un detaşament de pază.

Au misiunea de a prinde pe cei care încercau să treacă fraudulos graniţa. Numai că, pentru Ragaiac altul este ţelul şi idealul. El se află în căutarea unei "rusoaice", întruchipare a femeii îndrăzneţe şi frumoase, intelectuală, senzuală, posesivă şi plină de tulburătoare chemări. Dar, cu cât o caută în felurite întruchipări lumeşti, cu atât pasiunea absolutului devine mai neiertătoare.

Frazele se succed în ritm drăcesc, apăsător: "Rusoaiaca gândurilor noastre, aşa cum am închipuit-o fiecare, de când am venit încoace. (...) Poate că nu va fi spioancă... ah Doamne, atunci ar fi îngrozitor... Dar tot ar fi ceva" (...) "O rusoaică a vremii dinainte, din romane şi din visuri. (...) O femeie înaltă sau cum îţi va fi plăcând cu un pas lung şi maiestos, dezminţind veşmintele de contrabandă în care s-a deghizat.

(...) Să mi se vorbească de rusoaică! Să am necontenit tot mai aprinsă imaginea ei în minte, să fiu amăgit de perspectiva pentru mine a epocalei ei iviri! (...) Dar ea trebuie să vină. Mi-o spuneau asta figurile uneori mai puţin dure, mai cioplite, mai subţiri la pieliţă, ajunse aici din înspăimântătoare depărtări, pentru a fi în rândul întâi la întoarcere."

Este în această căutare febrilă, cu sufletul la gură, una dintre cele mai pasionate construcţii epice şi, în acelaşi timp, o realizare de forţă a ceea ce se numeşte "literatura presentimentului".

CINE ESTE RAGAIAC?
S-au încetăţenit, de-a lungul timpului, despre roman şi despre eroul său, Ragaiac, câteva sentinţe, devenite prejudecăţi. Cea mai solidă este aceea că locotenentul Ragaiac, ar fi ba o replică masculină a Emmei Bovary, ba un Don Quijote, rătăcit în tranşeele primului război mondial, ba chiar un Pygmalion de Basarabia. Mai întâi ar fi de obiectat că, deşi trăind sub vraja propriilor iluzii - în care vede tot atâtea căi de evadare dintr-un cotidian cenuşiu şi alienant, dar, mai ales, încasând dezamăgire după dezamăgire, Ragaiac nu se sinucide.

El doar se resemnează, ceea ce, la drept vorbind, tot un fel de sinucidere este. O sinucidere morală. Cât despre tristeţi învăluitoare, despre "câinii melanholiei" care l-ar fi sfâşiat - nici vorba de aşa ceva! Finalul cărţii îl găseşte la masă cu nedezminţitul său camarad, Iliad, care îi aplică lovitura de graţie.
Iată pasajul:
"Se lăsă (Iliad - n.n) pe spate, în râs mare, apoi, revenind brusc, îşi înfipse capul între palmele apăsate şi privi crunt faţa de masă albastră, pătată, în cercuri, de udătură:

- Ragaiac, ia uită-te încoace, mi se adresă el după un timp.

Îl privii. Tăcea încă. Mestecă de câteva ori în gol şi mă fixă deodată:

- Spune-mi, prietene, începu bătându-mă uşor pe mână. Da, tu... cum o vezi... cam cum, o năzăreşti... ştii, aşa... şi în ansamblu... şi în... ce zici că-i mai lipseşte?

- Ce să văd... măi?
-... pe rusoaică... Rusoaica... adevărată..."




Cu asta, cartea se închide, fără ca Ragaiac să fi dat răspunsul aşteptat. Nu a avut ce să îi răspundă? Nu a vrut ca să o facă? Nu contează. Contează doar faptul că ultimul cuvânt, în carte şi în întreaga istorie, l-a avut banal-pragmaticul Iliad şi nu teren-visătorul Ragaiac. Cu alte cuvinte, din confruntarea celor două experienţe Iliad este cel căruia viaţa i-a dat dreptate.

Ragaiac - un Don Quijote catapultat de istorie direct în tranşeele Primului Război Mondial? Prea mult spus. Unde sunt teribilele sale mori de vânt? Dar Dulcineea sa, cine să fie, cu adevărat? Iar dacă Ragaiac ar fi Don Quijote cu greu l-am putea numi pe Iliad, camaradul şi complementarul său, drept un veritabil Sancho. Simplul fapt de a trăi din fantasme nu îl poate aşeza pe locotenentul român alături de tristul şi atât de profundul Hidalgo.

Acela, încă, avea o filosofie de viaţă. Pe când Ragaiac, dincolo de lecturi din istorie, filosofie, chimie, fizică, matematică din Sfânta Scriptură, din Coran, Iliada şi "o grămadă de texte latineşti şi greceşti", nu este un om cult - în sensul pe care îl dădea culturii Saint Marc Girardin: "Numesc cultură ceea ce ne rămâne după ce am uitat totul".
El este, mai degrabă, un tip livresc...

Cu atât mai puţin rezistă ideea unei echivalenţe Ragaiac-Pygmalion. Să admitem, totuşi, că Ragaiac ar fi un asemenea creator care se îndrăgosteşte de propria creaţie căreia pasiunea lui i-a dat viaţă. Dar cine să fie Galateea? Rusoaica, în nici-un caz, de vreme ce, nici până la ultima pagină a romanului, nu o vom afla. Să fie, atunci, Marusea?

Peste, poate, de vreme ce comportamentul ei, excesiv de şturbăratec, numai învăţat din ştiinţa filosofică a lui Ragaiac nu pare a fi inspirat! Poate, atunci, să fie ţăranca Niculina? Deşi, după cum au mers lucrurile, mai degrabă Niculina ar avea câte ceva să îl înveţe pe Ragaiac. Din această perspectivă se cuvin recitite observaţiile lui G. Călinescu:

"Ragaiac descoperă o femeie misterioasă, moldoveancă, dar de tipul ceţos al Rusoaicei, o vicleană, care îmbie şi rezistă totodată. În viaţa ei este ceva misterios, întrucât, femeie de oarecare cultură, s'a refugiat într-un sat cu un bărbat care, din dragoste pentru ea, a făptuit o delapidare. Îşi iubeşte Niculina - aşa se cheamă eroina - bărbatul, de vreme ce în cele din urmă îl înşală cu Ragaiac? (...)

Eroul e nedumerit, însă această nedumerire trebuie să sugereze misterul femeii scitice. Ragaiac ajunge să creadă că Niculina, învoită de soţul ei, atrage în cursă ofiţerii, şi începe o adevărată campanie detectivistică, aflând drumurile ascunse ale contrabandistului. Niciodată însă femeia nu-şi clarifică atitudinea, rămânând mereu o amantă înfocată şi o soţie fidelă, măcar cu sufletul."

LECŢIA CEA MARE
Toate acestea nu înseamnă că "Rusoaica" ar fi o carte "expirată" (ca să folosesc şi eu o vobă de care abuzează nişte culturnici de ultimă oră!). Dimpotrivă, la o nouă lectură, cartea îşi dezvăluie înţelesuri noi, poate până acum nebănuite sau numai prea uşor trecute cu vederea. Dacă mi s-ar cere să aleg, aş rămâne la ideea că nucleul cărţii îl reprezintă înfruntarea dintre Ragaiac şi Iliad, cele două personaje, opuse prin construcţia lor morală şi, totuşi perfect complementare.

Pe când Ragaiac este un visător, un veşnic căutător al Perfecţiunii, sub chipul unei Rusoaice, Iliad nu nutreşte decât visuri terne şi profituri imediate. Există în carte un moment-cheie, care îi pune faţă în faţă pe Ragaiac şi pe Iliad. Mai bine spus, le pune în antiteză crezurile de viaţă. Astfel, vorbind despre Valia "Rusoaica sublimă" (cum o numeşte G. Călinescu) pe care Iliad o ocroteşte cât poate, până când un colonel obtuz o izgoneşte înapoi peste Nistru, Ragaiac încearcă să îl iscodească pe camaradul său:




"- Dar în afară de muzică şi-n afară de trecutul ei, nu-ţi spunea ea altceva, Iliad, ceva despre gândirile ei, despre modul în care vede lucrurile dimprejur,... cum înţelege bunăoară lucrurile astea...

-Filosofie, vrei să zici?... întrebă Iliad, după ce înghiţi ultima duşcă. He, he, cam avea ea chef... dar cum începea cum îi astupam gura cu un sărut mai tare decât Dostoievski. Nu mai avea ce să mai zică Ce vrei, mon cher, asta era arma mea! Se cam mira ea că eu nu cetisem nimic de Dostoievski. Ha, ha, ha, da o răzbeam cu ale mele. Parcă la dragoste, aştepţi pe Dostoievski? La drept vorbind, cetisem eu ceva: o poveste cu un pom de Crăciun, care-mi inspirase şi o poezie, i-am spus eu...

-Şi nu-i spuneai că aici, aproape, foarte aproape, ai un prieten care a cetit pe Dostoievski tot, tot, poate mai mult decât a cetit ea... care aşteaptă norocul să-i desprindă chiar din paginile lui Dostoievski sau ale lui Tolstoi şi să-i aducă o Avdotia Alexandrovna, o Anna Ka...

- Păi ce, eram idiot?... Mă, mare prost trebuie să mă crezi tu pe mine..."

Culmea! Atunci când hazardul va scoate în calea celor doi rătăcitori o fiinţă ce ar părea că se apropie de Rusoaica, visată şi căutată de Ragaiac, aceasta va fi, chiar dacă numai pentru scurtă vreme, a lui Iliad. Care Iliad, îi va da, lui Ragaiac, lecţia finală, ca să nu scriu "lovitura de graţie". După ce îl va pune pe Ragaiac să îi fie peţitor la mâna Marusei, "prietena intimă" de care Ragaiac se despărţise atunci când apucase pe drumul către "rusoaica visurilor mele", acelaşi Iliad acceptă grotescul unor farse.

Marusea, cea peţită de Ragaiac pentru Iliad, vesteşte că este deja logodită cu profesorul Antimov. Hotărăşte, deci, nunta, pentru ca în toiul nunţii să dea semne că s-ar întoarce la Ragaiac. Surpinsă de mire, împreună cu fostul ei "prieten de suflet" Marusea se întoarce, fireşte, la Antimov. Într-un ultim efort, Ragaiac mai speră că "Rusoaica" este pe aproape şi că va veni. Îşi îndreptă paşii spre cârciuma lui Naftale, "unde nu vin decât ofiţeri şi lume bună". Aici este, fireşte, Iliad, care îi administrează lecţia cea mare.

Nici că se putea alt sfârşit pentru veşnicul, neastâmpăratul căutător de întruchipări palpabile ale Perfecţiunii ideale, intangibile, într-o lume care numai cu Absolutul nu are treabă!

ÎN LOC DE EPILOG
La capătul lecturii se mai poate pune, cred, o întrebare. Astăzi, mai putem afla, la noi, un alt Ragaiac? Pornit în căutarea unei alte "Rusoaice" şi a inefabilului feminin? Un Ragaiac aflat pe alte fronturi şi având la îndemână alte căi de comunicare cu Universul - de pildă, Internetul. Răspunsul ne stă la îndemână: Elodia poate ar fi fost cea mai nouă Fata Morgana a timpului nostru.

Nu a corespondat ea "pe net" cu tainicul ei părtaş de gânduri, aflat pe fronturi de luptă hât departe? Nu a dispărut, apoi, fără urmă lăsând să fie căutată cu atâta îndârjire? De unde, însă, atâta "sete de pur şi de ideal", pe măsura celei care îl mistuia pe Ragaiac? De data asta, victoria îi revine, din start, urmaşului lui Iliad. Un nou Ragaiac nu mai are ce să caute în discuţie! Încurcă lumea...