"Simţ enorm şi văz monstruos"

O lume cu substrat grav, scrisă în cheie parodică

O parte emblematică a operei lui Caragiale înfăţişează lumea ca o imensă berărie în care se vorbeşte, se gesticulează, personajele se înfierbântă şi se încaieră verbal, de cele mai multe ori, pentru cauze derizorii şi efemere. Cârciumi, cafenele, birturi, bodegi devin fiecare în parte şi toate la un loc scena pe care prota­goniştii îşi permit să se simtă eroi. E teritoriul libertăţii lor absolute, în care au sau n-au treabă, protagoniştii sunt prezenţi la orice oră şi se iluzionează că trăiesc, sporovăind, trăncănind, comentând. Îşi înlocuiesc existenţa reală cu transa provocată de voluptatea trăncănitului. "Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic; e vesel şi are chef de conversaţie."

Mircea Iorgulescu îşi imagina că această lume caragialiană s-ar sufoca dacă ar fi constrânsă brusc la muţenie. "Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. Şi e, în acelaşi timp, un surogat de mântuire: să vorbească e tot ce le-a mai rămas acestor oameni. Ei se exilează în limbuţie. (...) Vorbesc la nesfârşit, dezlănţuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebuneşte, fără să spună cel mai adesea nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă. (...) În lumea lui Caragiale nu este niciodată linişte, dar zgomotul şi agitaţia nu înseamnă viaţă trepidantă, ci consum deraiat de vitalitate." (Mircea Ior­gulescu, "Eseu despre lumea lui Caragiale", Ed. Cartea Românească, 1988)    

I.L. Caragiale s-a născut în satul "Haimanale" (1852), un loc cu mi­resme de mahala ploieşteană şi cu o vitalitate colorată specific. Provenind dintr-o familie veselă de actori, a avut înclinaţii ereditare pentru farsă, râs şi bufonerie. Cu simţ enorm şi văz monstruos a concretizat literar perso­naje memorabile, vii, pitoreşti, înşurubate adesea în ridicolul unor existenţe pa­rodice, oameni pentru care, deşi viaţa este un moft, poartă în fiinţa lor grimasa râsu'-plânsului.

Tudor Arghezi l-a înţeles pe Caragiale, coborând în personajele sale şi "dumicându-le" cu de-amănuntul. "şi-a muiat condeiul în gura şi-n cre­ierii lor; i-a batjocorit cu atâta iu­bire, ca să-i facă tot pe ei să râdă..." (Amin­tiri despre Caragiale, Ed. Minerva, 1972) Caragiale a biciuit, prin scrisul său, ridicolul şi prostia omenească din cauza cărora el însuşi suferea. Personalitatea sa captivantă, plină de vervă sclipitoare a fost brăzdată de griji, calomnii, suferinţe intense. A avut o activitate prodigioasă ca pu­blicist, gazetar consistent şi constant, dramaturg, director general al tea­tre­­lor, merite în pofida cărora i s-au refuzat sistematic recunoaşterea, acreditarea socială şi culturală pe care le merita din plin. Peste toate, a avut parte şi de un proces de plagiat, inventat de un scriitor obscur. A în­cercat să opună obstrucţiilor de tot felul gesturi cu semnificaţie, astfel încât a avut iniţiative comerciale în calitate de berar şi a fost mandatar al restaurantului din Gara Buzău. Până la urmă, hulit, neluat în serios, refuzându-i-se un post de deputat (într-un regim condus de prieteni de-ai săi), din cauză că nu inspira în­credere, Caragiale a ales în 1905 so­luţia extremă a exilului voluntar. S-a stabilit la Berlin, unde a continuat să scrie, lăsând literaturii române scrieri narative importante: "Kir Ianulea", "Calul dracul", studiul "1907. Din primăvară până în toamnă".

Partea cea mai importantă a operei lui Caragiale rămâne drama­turgia. "O noapte furtunoasă", "Co­nul Leonida faţă cu reacţiunea", "O scrisoare pierdută", "D-ale Carnava­lului", "Năpasta" au fost citite în cadrul societăţii Junimea din Iaşi şi publicate ulterior în Convorbiri lite­rare. La vremea punerii lor în scenă (s-au jucat la Teatrul Naţional din Bu­cureşti), comediile domnului Ca­ragiale au avut parte de primiri contradictorii. "Fascinată de spectacolul abisal şi etern al prostiei, opera lui Caragiale are puterea diabolică de a-şi îngropa nu numai detractorii, dar şi pe acei apologeţi ameţiţi de iluzia că elogiul scuză inepţia." (Mircea Iorgulescu, "Eseu despre lumea lui Caragiale")

Lumea-carnaval, lumea-berărie, lumea-talmeş balmeş sunt esenţia­lizate în opera clasică, durabilă a lui Caragiale, prin dinamismul replicilor, ironie ascuţită, geniu verbal, intrigă construită cu mână sigură. Tipătescu, Trahanache, Ipingescu, Farfuridi, Ca­ţavencu, Coana Joiţica şi toţi cei­lalţi îţi rămân, în urma experienţei lec­tu­rii sau a celei de spectator, un fel de prie­teni, pe care îi accepţi cu bune şi cu rele şi pe care nu-i mai poţi judeca decât cu tandreţe. Consubstanţiale teatrului prin structura lor dramati­că şi comică, precum şi prin intenţia de a surprinde esenţa societăţii ro­mâ­neşti, mo­mentele şi schi­ţele lui Caragiale sunt capo­do­pere filigranate în cuvinte, situaţii, re­plici, persona­je. Vorbeşte despre educaţia familia­ră deficitară ("Domnul Goe", "Vi­zită"), destră­ma­­rea relaţiilor de cuplu ("Tren de plă­cere"), superficia­litatea gaze­tăriei ("Reportaj", "Groaz­nica sinucidere din strada Fide­li­tă­ţii"), sistemul de în­văţământ ("Un pe­­dagog de şcoală nouă"). Surprinsă în câteva dintre ipostazele esenţiale: fami­lia, şcoala, presa, berăria, fenomeno­logia socie­tăţii româneşti este în­fă­ţişată cu luci­ditate şi ironie. Im­presia plenară este că în lumea lui Ca­ragiale se râde să­nătos şi cu poftă, se râde în hohote. Tabloul înfăţişează perso­najele şi publicul receptor în­lăn­­ţuiţi într-un râs torenţial, deasupra căruia se aude, totuşi, replica unui per­­sonaj: "Te apucă groaza, mon­şer!".

"Caragiale a fost un paradox. Mai mult ca oricine, el dezminte faimosul «stilul e omul». Ce cumpănit e stilul lui Caragiale şi ce impetuos a fost omul! În opera lui e aspru, batjocoritor. În viaţă surâdea. Scriitorul acesta, a cărui operă e plină de secături şi de canalii, scriitorul acesta în care e greu să găseşti un om simpatic care să nu fie un imbecil, ştia să înnobileze în viaţă lucrurile cele mai comune." (Victor Eftimiu, "Amintiri despre Caragiale")

A încetat din viaţă în 1912 la Ber­lin, dar a fost reînhumat în Cimitirul Bellu, din Bucureşti. A rămas în litera­tura română creatorul limbajului dramatic, a plăsmuit o lume, căreia i se poate spune "Caragialia", o lume cu substrat grav, scrisă în cheie pa­rodică.