Tainele lui Liviu Rebreanu, "răstignite" în cărţi

A scos din sertarul istoriei literaturii fiecare rând pe care l-a scris Liviu Rebreanu. A realizat singura ediţie integrală a operelor lui, i-a tipărit integral publicistica. Niculae Gheran a fost îngerul care a vegheat în ultima jumătate de deceniu asupra textelor marelui scriitor.

Jurnalul Naţional: Ce mare descoperire aţi făcut cercetând viaţa şi opera lui Liviu Rebreanu?
Niculae Gheran: Când realizezi o ediţie integrală de Opere, dublată de o cercetare biografică de tip analitic, e greu să separi detaliul de ansamblul construcţiei. De unde să încep?
Căci, făcând abstracţie de noutatea aparatului critic, cu mii de pagini de note şi comentarii pe marginea textelor tipărite, am publicat o serie de volume complementare seriei de Opere, tomuri în care, prin excelenţă, ofeream câmpuri virgine de investigare istoriografică.

Aş aminti "Caietele" din 1974, adevărat laborator de creaţie al tânărului ardelean, unde, exceptând scrierile proiectate în anii de ucenicie literară, se prefigurează şi câteva opere majore. De asemenea, primele două volume din biografia omului şi operei sale ("Tânărul Rebreanu" şi "Amiaza unei vieţi") mi-au dat prilejul să fac erata multor erori strecurate în lucrări anterioare şi, îndeosebi, în memoriliastica de familie.

Dar, pentru că folosiţi sintagma "mare descoperire", mă laud - nu m-aş mai lăuda, că împlinirea mi-a tocat mulţi ani din viaţă - cu depistarea a circa o mie de colaborări din presa timpului, care, la un loc, aproape că i-au dublat creaţia (evident, mă refer strict la volum, nu şi la valoare).

 Înainte de a se afirma ca romancier - precedat de un nuvelist prea puţin luat în seamă - Rebreanu a fost gazetar vreme de 12 ani. I-am tipărit integral publicistica, inclusiv multe colaborări cu pseudonime (Puck, Sfinx ş.a.). Pentru un novice nu-i mare lucru. Dar, dacă ţii seama că fondul de periodice din anii interbelici totalizează circa 10.000 de ziare şi reviste, te apucă durerile de cap.

Este ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. De aici, sumedenie de "descoperiri" ca, de pildă, adevărata faţă a "colaboraţionistului" Rebreanu. Citirea publicisticii sale din anii ambelor războaie mondiale îl absolvă de orice vină. Stupoare pentru cei care l-au acuzat o viaţă întreagă de "trădare", fie că era vorba despre germanofilie, despre fascism şi naţionalism acerb, împins până la legionarism. Dar, zic, să ne oprim aici cu "descoperirile", că altminteri ne prinde revelionul.

 

Amintiţi-ne de un moment crucial din viaţa lui Liviu Rebreanu, care i-a marcat destinul şi scriitura.
O răscruce s-a ivit în toamna anului 1907, când ofiţerul de honvezi Rebran Oliver - notat excelent în toate rapoartele cazone - n-a putut deconta vreo 500 de coroane din suma atribuită pentru gospodărirea popotei, bani "rătăciţi" la o partidă de cărţi, obligându-l să renunţe la cariera armelor printr-o demisie de onoare. Norocul a făcut ca el - sau prietenii cărora le-a împrumutat bani din vistieria regimentului din Gyula - să piardă.

Altminteri, armata chezaro-crăiască ar fi avut un general în plus, iar românii un scriitor în minus. Accidentul, fericit soldat prin schimbarea profesiei, avea totuşi să-l urmărească întreaga viaţă, fiind permanent un motiv de şantaj şi calomnii.

 

"Adam şi Eva", romanul cel mai iubit
Dintre toate scrierile sale, romanul "Adam şi Eva" a fost cel mai îndrăgit de scriitor. Care este povestea cărţii şi cum vă explicaţi această iubire?
Despre geneza romanului scriu avizat Andrei Moldovan şi Teodora Dumitru, doi critici tineri care au alcătuit prefaţa şi cronologia recentului volum care apare în colecţia Jurnalului Naţional. Nu vreau să reiau informaţia istoriografică, pentru a nu scădea interesul cititorilor.

În privinţa preferinţei amintite, gândul mă duce la o mamă care, având mulţi copii, se ataşează mai totdeauna de cel slab ori neobservat. În cazul de faţă, nu mă refer atât la valoare - căci avem de-a face cu o carte extrem de plăcută la lectură -, cât la receptarea ei. Venit după "Ion" (1920) şi "Pădurea Spânzuraţilor" (1922), "Adam şi Eva" (1925) nu s-a bucurat în epocă de ecoul primelor romane.

Este imposibil ca acest fapt să nu-l fi afectat pe autor. Mai ales că pentru a realiza un roman despre iubirea eternă, văzută de Rebreanu "ca o lege oarecum cosmică", dincolo de timp şi spaţiu, a trebuit să se informeze enorm, începând de la anii Antichităţii până la contemporaneitate. Muncă de Sisif.

 

Cum vă explicaţi reticenţele criticilor?
"Despre gusturi şi culori nu se discută" - spune un proverb al filosofilor scolastici din Evul Mediu. După cum la fel de adevărat este că judecăţile axiomatice se mai schimbă de la o generaţie la alta. Astăzi arunci la coş o pălărie a bunicii, iar mâine revii la moda de ieri, considerând-o "ultramodernă". Graniţele sunt greu de trasat.

În 1934, de pildă, revista Azi a organizat o masă rotundă pe tema "Ce rămâne din Liviu Rebreanu". Majoritatea celor 13 participanţi, în cap cu Lovinescu, a optat atunci pentru "Ion" şi "Pădurea Spânzuraţilor". Tânărul Mircea Eliade, dimpotrivă, s-a declarat în favoarea romanului "Adam şi Eva". Mai de curând, unii critici, precum Ion Simuţ, nu ezită ca în primul raft al creaţiei rebreniene să plaseze "Ciuleandra". Şi nu fără temei.

Istoria literară nu trebuie confundată cu vechile scripturi; temporar, ne lasă ferestrele deschise, cu atât mai mult cu cât actualitatea ei bate în geam.

 

Fidelitate angelică sau prudenţă...
Dacă acum v-aţi întâlni cu Rebreanu, ce întrebare i-aţi adresa? Ce taină v-a "chinuit" cercetându-i existenţa? Dacă nu vă frământă şi acum, întrucât volumul "Glorie şi amurg", ultimul din tripticul dvs. biografic, n-a apărut nici până azi.
Stimată doamnă, la începutul convorbirii noastre vorbeaţi despre iubire. Ei bine, vreau să vă spun că după un amor constant de 40 de ani, ca-n mai toate căsniciile (cuvânt ce se înrudeşte cu dulcea "casnă"), nu te mai chinuieşte nimic. Ştii mai mult decât ar fi necesar.

Să vă relatez o păţanie.
În pauza unui simpozion la Aiud - unde, anual, ca şi la Bistriţa, se desfăşoară sesiuni de comunicări despre viaţa şi opera romancierului - am cerut unor confraţi să aleagă o frază din oricare roman al său, angajându-mă să le spun anul, ziua şi luna când a fost scrisă, ba chiar şi orele între care a fost aşternută pe hârtie.

La cerere, puteam adăuga informaţii suplimentare: ce-a mai făcut autorul în ziua cu pricina, care era starea vremii, variantele respectivei fraze pe parcursul reeditărilor etc., etc. Nu era vorba despre nici o formă de iluzionism; trebuia doar să ştii cum să foloseşti aparatul critic al ediţiei mele, bazat pe studierea unei uriaşe arhive. Rebreanu ne-a lăsat pe masă toate cheile investigaţiei de ordin istoriografic (şi nu numai). 

 

Pe marginea manuscriselor sale, el a notat exact ziua şi ora când s-a aşezat şi ridicat de la masa de lucru (de unde posibilitatea fixării în timp a fiecărui fragment din opera lui); în afară de acest calendar, ne-a lăsat un jurnal intim, dar şi însemnările jurnaliere ale gospodarului de la Valea Mare, cu multitudinea preocupărilor sale, dictate şi de starea vremii (de unde posibilele lămuriri suplimentare). 

Mă opresc aici cu exemplificările, fără a comenta, de pildă, surprizele pe care ţi le oferă lectura miilor de scrisori rămase în arhivă.

În atare condiţii, se mai poate vorbi despre "taine" ? De aici şi întrebarea - nedelicată - ce i-aş adresa-o scriitorului, plecând de la statutul meu de "avocat din oficiu", care i-a câştigat postum toate procesele:

"Domnule Rebreanu, nu-s curios de ce d-na Fanny a rupt o umbrelă în capul Puiei Ionescu, numai pentru că biata actriţă se îndrăgostise de Domnia Ta. Reţin doar agresivitatea nevestei, suficientă pentru punerea în gardă a soţului. Dar, oare, aşa să-mi explic răceala cu care aţi evitat orice legătură extraconjugală cu multele dive de la Naţional, mă refer, în primul rând, la cele care vi s-au oferit pe tavă? (Doamne, şi ce femei!...)

Prietenii Dumneavoastră, Camil Petrescu şi Ionel Teodoreanu, dăduseră iama în ele, pe când Domnia Ta le-ai «răstignit» doar în cărţi. Chiar aşa? Să fie vorba despre o fidelitate angelică, ori despre o prudenţă şi discreţie excesive, caracteristice unui bărbat versat? Oare, acceptând ofertele, v-aţi temut ca «după» să nu mai fiţi în ochii lor tot atât de mare, cum vă considerau toţi? Devotament faţă de soţie sau cruntă timiditate?

Altminteri, e greu să pricepi cum poţi ocoli «avansurile» Elvirei Godeanu - actriţă extrem de frumoasă şi talentată, pe deasupra şi cu 16 ani mai tânără decât Dumneavoastră - şi să cobori la curtea blegoasă a unei cititoare din Ţăndărei, cu ifose de scriitoare, pe care soţul, inginer, băiat de treabă, n-o înţelege? (Ca şi cum, dacă ar fi înţeles-o, mai stătea careva lângă dânsa!)

N-are rost să-i dăm şi numele, căci ştiţi Dumneavoastră la cine mă refer: doamna care vă spunea că se culcă cu romanul «Amândoi» sub pernă, că nu-l citeşte dintr-odată, de frică să nu se termine, aia care vă ruga să-i citiţi «Bibeloul» - nu vă uitaţi urât la mine, că titlul îi aparţine -, femeia pe care aţi invitat-o la Valea Mare, că altfel se citeşte o carte împreună. Dar ştiţi ceva? Mai bine s-o lăsăm baltă!".

 

Nu vă întreb cine este, deşi curiozitatea-i mare.
Consultaţi volumul 23 din ciclul de Opere, cu scrisorile emise de autorul nostru, pe când avea vreo 56 de anii, şi îi aflaţi numele şi ceva pe deasupra...

 

O ultimă întrebare: acum la ce lucraţi?
Încerc să-mi achit o datorie de suflet. Scriu la volumul "Oameni şi javre", al doilea din ciclul "Arta de a fi păgubaş", al cărui prim tom - intitulat "Târgul Moşilor"- a apărut de curând sub egida Bibliotecii Bucureşti, într-un tiraj de câteva sute de exemplare, destinat exclusiv filialelor ei.

Deşi cartea nu se află în librării, a fost extrem de bine primită de critica literară (peste zece cronici şi recenzii, tipărite în intervalul a două luni, plus prezentări elogioase la radio şi televiziune). Să vezi şi să nu crezi!... Scriu cu o plăcere nemăsurată. Totul depinde numai de timp, prietenul şi duşmanul nostru, care încearcă zadarnic să împace ziua de ieri cu cea de mâine.