Topîrceanu, între gravitate şi umor...

Inteligenţa sa a pătruns dincolo de aparenţe

S-a născut la Bucureşti din părinţi ardeleni, dar a ales să devină mol­do­vean. A dovedit un ataşament profund pentru Viaţa românescă şi s-a bucurat de apropierea şi prietenia lui Garabet Ibrăileanu şi a lui Mihail Sa­do­veanu. Sedus de forfota fer­me­că­toa­re a vieţii literare din Iaşi, To­pîr­cea­nu a devenit un moldovean statornic. A invocat la un moment dat "pu­terea vrăjitorească a oraşului acestuia din care nu se mai dăduse plecat", chiar el, chiriaşul grăbit care îşi schim­ba frecvent gazdele şi domici­liul "de teamă să nu se fixeze"... Apoi a glorificat oraşul într-un poem: "Te sa­­lut oraş arhaic, melancolic şi tăcut,/ Unde vechea strălucire îngropată-n pergamente/ Se ridică mai curată din pioase monumente/ Te salut oraş cu tur­nuri şi cu cincizeci de biserici,/ Cu ceardacurile tale, cu castanii tăi feerici/ Cu unghere tăinuite şi cu hru­be pentru vin/ Te salut oraş feeric, te salut oraş divin!".

Garabet Ibrăileanu l-a conside­rat unul dintre autorii importanţi ai ace­lor timpuri. George Topîrceanu rămâne un reprezentant de marcă al poeziei româneşti din primele decenii ale secolului al XX-lea. Dar, de-a lungul timpului, critica literară a exprimat opinii contradictorii cu privire la scrisul lui Topîrceanu. L-au ridicat la stele pentru a-l coborî brutal în no­roi, l-au negat, l-au contestat, l-au mi­nimalizat, în timp ce se bucura de o extinsă şi constantă receptivitate din partea publicului cititor. Ceea ce i se imputa era numit umor ieftin şi facil. Însuşi Eugen Lovinescu l-a aruncat în descendenţa fantezismului minor. Se pare însă că Topîrceanu era în deplin acord cu el însuşi, astfel încât şi-a văzut de treabă, publicând în acelaşi an, 1916, două volume care l-au consacrat: "Balade vesele" (re­ti­pă­rit cu adăugiri în 1920, cu titlul "Ba­lade vesele şi triste") şi "Parodii ori­ginale".

"O, e-atât de bine când pe drumuri ninse/ Întâlneşti o casă cu lu­mini aprinse,/ Un ogeac din care se ridică fum/ Când te prinde noaptea călător pe drum" (Balada călătorului) sau "Trec anii, trec lunile-n goană/ Şi-n zbor săptămânile trec/ Rămâi sănătoasă cucoană/ Că-mi iau geamantanul şi plec/ (...) "Străine privelişti fugare! Voi nu ştiţi că-n inimă port/ O dulce mireasmă de floare/ Parfumul trecutului mort..." (Balada chiriaşului grăbit), strofe citate la întâmplare conţin un melanj de gravitate şi umor. Melancolia şi sentimentalismul alternează cu umorul şi voia bună. Întreaga sa creaţie încorporează aceste ingrediente în doze variabile. Umorul său este expresia unei sensibilităţi profunde. Probabil că tocmai această reţetă i-a adus cititori, recunoaştere, afecţiune, apreciere. "Opera lui George Topîrceanu, la fel ca aceea a lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, este o strălucită expresie a specificului naţional" (Mircea Handoca - "Pe urmele lui George Topârceanu"). O parte reprezentativă a creaţiilor sale s-a bucurat de o mare popula­ritate, volumele sale fiind editate şi reeditate în sute de mii de exemplare. "Rapsodii de primăvară", "Rapsodii de toamnă", "Balada popii din Rudeni", "Acceleratul" sau "În jurul unui divorţ" au fost recitate pe scenă, la televizor, la radio, la serbările şcolare, la şuete amicale, la exa­mene de admitere în facultăţile de teatru. Poeziile sale au muzicalitate, aparenta lejeritate este construită, elaborată, cuvintele sunt filigranate de autor cu iscusinţa şi minuţiozitatea unui bijutier. Această măiestrie nu poate fi decât consecinţa unei inteligenţe sclipitoare. Un apropiat al său, Traian N. Gheorghiu precizează: "Dominanta spirituală a lui G. Topîrceanu era inteligenţa. O inteligenţă iscoditoare, care voia să pătrundă adânc, cât mai adânc, dincolo de aparenţa lucrurilor, în însăşi esenţa şi semnificaţia lor. Poezia lui, numai aparent este distractivă, căci aproape totdeauna are un sens care trece dincolo de textul propriu-zis." ("Amintiri despre G. Topîrceanu", Editura Junimea, 1987).

În aceeaşi carte se povesteşte că aflându-se la Teatrul Naţional, unde cânta un tenor celebru, Topîrceanu a fost enervat cumplit de vecinul său de lojă, un individ care fredona îngânându-l pe interpretul de pe scenă, bătând tactul cu piciorul. Topîrceanu a spus destul de tare încât să poată fi auzit de cel care trebuia să audă: "Idiotul! Cretinul! Imbecilul!". Cel vizat se întoarce iritat: "Mie îndrăzneşti să-mi adresezi asemenea insulte?". "Nu, cetăţene, răspunse Topîrceanu calm, idiotului acela de pe scenă care nu tace, ca să te pot asculta pe dumneata!".

Într-o zi însorită a anului 1930, în vitrina celei mai mari librării din Iaşi se putea citi: "D-l Topîrceanu dă astăzi după-amiază autografe". Poetul zâmbeşte, face glume, strânge mâinile confraţilor şi prietenilor, improvizează autografe în versuri. Vânătorii de autografe reprezentau o lume amestecată, pestriţă - negustori, liceeni, jurişti, preoţi, funcţi­o­nari, profesori -, pentru că Topîr­cea­nu a fost citit şi admirat de oa­meni din diverse straturi sociale. Şi oa­menii aceia, în 1930, stăteau la coa­dă la auto­grafe! Au fost răsplătiţi cu catrene şi cuvinte scrise special pen­tru fiecare în parte. Cărţile au ajuns în biblioteci publice sau private, câ­te­va au fost vândute la supra­preţ prin an­ticariate, câteva au fost transcrise şi reproduse într-un vo­lum: "Unei doam­ne - Gene lungi şi os­teni­te/ Si­lu­eta de prinţesă/ Ce-ar fi dacă i-aş tri­mite/ O scrisoare cu adre­să?" sau "Unui preot - Fiindcă-n viaţa mea n-am fost/ Din cale-afară de cuminte,/ Nici cartea asta nu-i de... post./ Bla­gos­loveşte-mă, pă­rinte!" (Mircea Han­­doca, "Pe urmele lui George To­pîr­ceanu, Ed. Sport-Tu­rism, 1983).


TOT LILIACUL GRĂDINII MELE, PE MORMÂNTUL LUI...
Poeta Otilia Cazimir (foto stânga) i-a fost lui Topîrceanu admiratoare de­să­vârşită şi prietenă statornică. Tot ea l-a însoţit la Viena, în ultima în­cer­care de a lupta cu boala care avea să îl răpună în mai 1937, la doar 51 de ani. I-a rămas o parte din manuscrisele lui Topîrceanu, pe care le-a oferit Academiei Române şi s-a în­gri­jit de pu­blicarea volumului "Postume". Locul de odihnă al lui To­pîr­ceanu, din cimitirul "Eternitatea", era mereu acoperit cu flori specifice fiecărui anotimp, de la ghiocei până la crizantemele toamnei târzii. Otilia Cazimir povesteşte: "De ziua lui, în fiecare martie îşi cumpăra şi-i plă­cea să primească zambile, flori vigu­roase şi delicate în acelaşi timp, cu parfum violent şi suav. «Îmi sea­mă­nă», zâmbea... I-am trimis şi anul acesta, ca şi anul trecut, ca în toţi anii, cea mai frumoasă zambilă pe care mi-a dăruit-o primăvara. Iar în luna mai, când s-au împlinit anii de când a plecat dintre noi, i-am descărcat pe mor­mânt, ca în fiecare an, tot liliacul grădinii mele." Într-o lumină nobilă, adân­că, sfâşietoare se conturează legătura dintre George Topîrceanu şi Oti­lia Cazimir, la capătul căreia rămâne întrebarea: ce fel de iubire o fi fost între cei doi poeţi?