Uimitor succes peste timp

Răzvan Voncu este un apreciat cadru didactic al Universităţii Bucureşti, semnatar a numeroase cărţi, editoriale şi traduceri. În interviul pe care ni l-a acordat, vorbeşte despre Mihail Drumeş şi "Invitaţie la vals", roman care apare miercuri, 17 februarie, în colecţia Biblioteca pentru toţi.

● Jurnalul Naţional: Spuneţi, în prefaţa pe care o semnaţi, că Drumeş e un caz în literatura română. Pentru cine-i cunoaşte opera, dar mai ales pentru cei care-l citesc pentru prima oară, de ce afirmaţi acest lucru?
● Răzvan Voncu: Nu sunt nici pe departe singurul care afirmă că Mihail Drumeş este un caz, cu atât mai mult cu cât, în opinia mea, raţiunea unei prefeţe în colecţia Biblioteca pentru toţi nu este de a avansa opinii personale hazardate, ci de a-i oferi cititorului o sumă a tot ce se ştie despre opera şi autorul respectiv. Motivele pentru care istoria literară vorbeşte despre Drumeş ca despre un caz sunt două şi sunt clare: 1. Faptul că acest scriitor s-a consacrat, cu o rară productivitate, unui tip de literatură mai puţin frecventat de literatul român (literatura de consum). Şi 2. Discrepanţa între succesul de public, unic în analele literaturii noastre, şi insuccesul de critică. În legătură cu cel de-al doilea motiv, aş observa că mai există scriitori la care se poate constata o relativă separare între receptarea de către public şi cea a cri­ticii literare: Ion Lăncrănjan, bunăoară. Dar la nici unul dintre aceştia separarea celor două receptări nu este atât de categorică. Lăncrănjan nu este un autor atât de popular ca Drumeş şi totuşi, spre deosebire de acesta, despre cărţile sale au scris, mai bine sau mai rău, toţi criticii consacraţi ai perioadei sale. Ceea ce nu se poate spune despre Mihail Drumeş, ignorat de absolut toţi criticii care contau în anii '30-'40, indiferent de orientarea lor. Nici nu se poate vorbi, în fapt, despre o receptare negativă a creaţiei lui Mihail Drumeş din partea criticii (şi, ulterior, a istoriei literare), ci de absenţa oricărei receptări. Nu este nicidecum cazul lui Ion Lăncrănjan, ca să revenim la exemplul nostru.


POPULAR, FĂRĂ SĂ COBOARE ÎN MAHALA
● Drumeş are un tip de frazare "digerat" cu uşurinţă, are ceva umor, are trimiteri şi apropieri la şi cu distinşii săi contemporani, precum Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban - el însuşi fiind un tip şcolit şi apreciat de profesorii săi de la Universitatea Bucureşti. E câte un pic din fiecare şi totuşi diferit de cei enumeraţi mai sus. Ce l-ar face atât pe vatmanul de pe linia lui 41, cât şi pe cercetătorul ştiinţific, să citească "Invitaţie la vals"? Resorturile interioare ale fiecăruia, indiferent de educaţie, uimesc, adesea...
● Mă îndoiesc că un cercetător ştiinţific s-ar repezi să citească "Invitaţie la vals" cu aceeaşi viteză cu care ar face-o - scuzaţi-mi comparaţia - un vatman de tramvai, deşi nu e categoric exclusă nici o asemenea ipoteză. Cu siguranţă, însă, că romanul este - şi cred că va fi şi în continuare - devorat de viitorul cercetător ştiinţific şi de viitorul vatman de pe linia 41, deoarece textul este construit în jurul unei viziuni adolescentine a iubirii şi, spre deosebire de alte texte de consum, are un grad foarte redus de trivialitate. Tinerii rămân, deci, publicul predilect al acestui autor. Drumeş ştie să fie popular fără să se coboare la mahala, astfel încât cu tânărul aspirant la graţiile ştiinţei poate fi cordial, oferindu-i o lectură uşoară, de divertisment, în timp ce celui atras de farmecul indicibil al tramvaielor bucureştene ştie să-i ofere iluzia unei înălţări spirituale, vădită în toate stratagemele pe care le enumeraţi la început.


● Exerciţiu de imaginaţie: G. Călinescu trimite textul "Invitaţiei..." mai degrabă spre categoria divertismentului (libret de film). Pe cine aţi vedea în rolul Petrican? Dar Micaela? Şi, mai ales, cine ar trebui să fie regizor, ca filmul să aibă şi succes de box office?
● Nu sunt la curent cu vedetele noului cinema românesc, deci n-aş putea propune decât actori care astăzi sunt departe de vârsta eroilor lui Drumeş şi, prin urmare, nu i-ar mai putea juca decât în imaginaţia noastră. Bunăoară, pe Vladimir Găitan îl văd jucându-l excelent pe Petrican, datorită capacităţii sale unice în filmul românesc de a întrupa simultan fermitatea şi ezitarea, duritatea şi fragilitatea, iar pe Ioana Pavelescu în rolul Micaelei, pentru că ştie să joace ca nimeni alta misterul (absent) al femeii. Nu ştiu cine ar regiza un asemenea film, azi (în nici un caz tine­rii regizori, atraşi doar de ceea ce cred ei că este cinematograful "de artă"). Poate Dan Piţa, în care am încredere că nu ar coborî nici un pic filmul în trivialitate şi comerţ cinematografic.


● "Invitaţie la vals", roman scris acum 72  de ani, continuă să aibă - deşi editat de nenumărate ori - un tiraj insuficient faţă de numărul solicitărilor care vin din partea cititorilor Bibliotecii pentru toţi. Care ar fi "ingredientele" succesului său?
● Cred că ingredientul esenţial constă în precizia remarcabilă cu care Mihail Drumeş a găsit o linie de echilibru a textului, care să satisfacă orizonturi de aşteptare diverse. Nu numai succesul său peste timp este uimitor, ci şi uşurinţa cu care convinge segmente de public ale căror aşteptări faţă de un roman sunt diametral opuse, cum ar fi adolescenţii şi cei aflaţi la vârsta a treia. Dacă am putea folosi, în contextul literaturii de consum, termeni din repertoriul celei culte, cred că am putea vorbi de un talent special al lui Drumeş: acela de a configura un text care are ceva de oferit aproape tuturor categoriilor de cititori.


● Dacă s-ar realiza o istorie comparată a literaturii de consum, Mihail Drumeş al nostru cam lângă cine ar putea fi aşezat?
● Iată o temă la care am putea să medităm, mai ales că numeroasele traduceri de care a beneficiat în străinătate, atât în limbi de largă circulaţie, cât şi în limbi "mici", atestă faptul că şi publicul străin l-a receptat la fel de entuziast ca şi cel al nostru. Cred că, mai puţin nota "gotică", Daphne du Maurier ar putea fi un reper de care l-am putea apropia pe Drumeş, cu observaţia că latura de miticism tolerabil, ba chiar agreabil pe alocuri, a scriitorului nostru este inimitabilă. Mă tem, însă, că o istorie comparată a literaturii de consum ar fi o întreprindere mult mai dificilă decât pare la prima vedere. Deocamdată, cultura noastră nu are nici măcar o istorie a literaturii de consum româneşti, deşi vă asigur că ea ar fi deosebit de interesantă.