Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zahei, un Schwartzenegger al începutului de secol XX
La vârsta senectuţii, când se aşteaptă împăcarea cu viaţa, la peste 70 de ani, când fiecare clipă ce trece rodeşte amintiri şi tânjeşte liniştea, Vasile Voiculescu a fost aruncat în temniţă din motive politice. Arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958 şi condamnat la cinci ani de temniţă grea, a fost încarcerat câteva luni la Jilava, cât au durat cercetările, apoi la Aiud.
În urma unei crize de conştiinţă, se închide într-o existenţă ascetică şi se dedică meditaţiei şi scrisului. Se alătură grupării spirituale "Rugul Aprins" (iniţiată de Sandu Tudor la Mănăstirea Antim), la care au aderat mulţi dintre intelectualii vremii
Regimul comunist lupta cu toată forţa sa malefică pentru a rupe orice legătură cu trecutul, prin măsuri de represiune asupra reprezentanţilor partidelor istorice şi prin anihilarea oricărei forme de manifestare culturală care nu se alinia regimului de inspiraţie sovietică. Se dorea distrugerea definitivă a bogăţiei culturale proprie perioadei interbelice. Şi în literatură se impuneau pe căi oficiale (Securitatea fusese înfiinţată la începutul anului 1948) dogma proletară şi numele autorilor dispuşi să cânte vremurile noi. Au existat însă luminaţi, aleşi de Dumnezeu, poeţi ca Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu care inevitabil, stupid şi brutal, au fost blamaţi şi pedepsiţi cu etichete mânjite de apelativele: mistici, fascişti şi retrograzi. "...
Pe atunci, până prin 1947, din mulţimea termenilor obsesiv folosiţi se desprindeau net câţiva: fascişti, nazişti, legionari, colaboraţionişti, democraţie, libertate, epurare, exemplu luminos, aservire, progres, popor, tagmă, criză, avânt. (...) Din 1949, semantismul antagonic al termenilor, vizibil încă din anii precedenţi, atinge apogeul. Într-o parte: a demasca, a urî, a lupta, a înfiera, a stârpi, a combate, în cealaltă parte: a urma, a cultiva, a preamări, a construi, a cimenta, a mobiliza etc." (Ana Selejan, "Literatura în totalitarism", Editura Humanitas) Într-o asemenea lume de cuvinte, întruchipată în alb şi negru, celelalte nuanţe, ostracizate şi prigonite, se ascundeau în literatura autentică.
Vasile Voiculescu s-a căsătorit dintr-o mare dragoste cu femeia care i-a dăruit cinci copii, trei fete şi doi băieţi. În 1946, soţia sa, Maria, moare pe neaşteptate, ceea ce declanşează în Voiculescu o profundă criză de conştiinţă. Se închide într-o existenţă ascetică, albeşte, nu îşi mai tunde părul, nici barba, se dedică meditaţiei şi scrisului, capătă o înfăţişare de schivnic. Mulţi intelectuali ai vremii, pentru a rezista, au format gruparea spirituală "Rugul Aprins" (iniţiată de Sandu Tudor la Mănăstirea Antim), căreia i se alătură şi Vasile Voiculescu.
A scris sute de pagini de proză fantastică, deşi era limpede că, în plină ideologie comunistă, acest gen literar nu ar fi putut vedea lumina tiparului. Scrie, de asemenea, într-un zbor spiritual de mare înălţime, "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare". Încorporând un exerciţiu empatic, asumându-şi un transfer de personalitate, Vasile Voiculescu plăsmuieşte sonetele pe care Marele Will le-ar fi scris, dacă ar mai fi scris şi altele afară de cele ştiute. "Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,/ Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir.../ şi nu mai eşti de-acum, trupească, o făptură,/ Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir." Păstrând rigorile prozodiei clasice, descătuşează un eros sacralizant. "V. Voiculescu n-a căzut în ridicol, luându-şi temporar un pseudonim ilustru. Câtă vreme s-a prezentat ca fiind Shakespeare, chiar a fost Shakespeare." (Alex. Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane").
"Zahei Orbul" este singurul roman scris de Vasile Voiculescu (1970), care înfăţişează povestea unui bărbat tânăr, sincer, simplu, bun la suflet, puternic ("un fel de Schwartzenegger al începutului de secol douăzeci", cum îl numeşte Alex. Ştefănescu). Acesta orbeşte după ce bea o băutură falsificată. O curtezană senzuală, cu gusturi rafinate, pe nume Caliopi, pune ochii pe bărbatul bine, care întâmplător era orb, şi vrea să facă din el amantul perfect. Desigur, ea nu ignoră minunatele calităţi sufleteşti ale masculului bine făcut, calităţi care, "adaose la cele trupeşti", îl recomandau pe Zahei ca fiind exemplarul cel mai potrivit pentru "toate marile izbânzi ale patimei". Amorul lor se curmă brusc, ducând-o pe ea la moarte, iar pe el, nevinovat, la ocnă.
Autorul prezintă lumi şi personaje fabuloase, circari, cerşetori, ocnaşi, prin ochii osândiţi ai unui om care nu vede, dar îşi dezvoltă celelalte simţuri. Ajuns la ocnă, Zahei nu mai percepe "bezna" de acolo, întrucât este adâncit în propriul său întuneric. Cu soarta lui Zahei se intersectează Boeru, "un ocnaş mare", o autoritate în rândul tovarăşilor de detenţie, ce poartă în sine viclenie, falsă mărinimie şi legenda unui aristocrat decăzut. În final, eliberat, Zahei întâlneşte un preot cu picioarele paralizate, îl poartă în spate, pentru a alcătui împreună un om capabil să vadă şi să meargă. "...popa vede în Zahei nu pe orbul care are nevoie de caritate creştină, ci un ajutor pentru sine, pentru înlocuirea picioarelor lui oloage. Printr-o ironie pe care o bănuim involuntară, preotul îi oferă lui Zahei sursa cea mai spirituală de existenţă: rolul unui animal." (Elena Zaharia Filipaş, "Introducere în opera lui Vasile Voiculescu", Editura Minerva, 1980)
Vasile Voiculescu s-a născut în 1884, la Pârscov, în judeţul Buzău. A început şcoala în satul vecin, Pleşcoi, şi a terminat cursul primar la Buzău. Face primele două clase gimnaziale la Liceul "B.P. Haşdeu" din Buzău, apoi, în 1902, absolvă ciclul secundar la Liceul "Gh. Lazăr" din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, apoi a trecut la Facultatea de Medicină, susţinându-şi licenţa în 1910. A fost medic de ţară în câteva judeţe, recunoscut pentru generozitatea cu care îi trata pe bolnavi, refuzând adesea să primească bani de la aceştia, iar în primul război mondial a fost mobilizat ca medic militar, la Bârlad. În 1918 este numit medic de circumscripţie la Bucureşti, apoi, medic la Administraţia Domeniilor Coroanei. După o viaţă în care a vindecat oameni, a scris şi publicat poezii, proză şi dramaturgie, a fost aruncat în închisoare. Scriitorul a vorbit foarte puţin familiei despre anii de detenţie. Au rămas însă mărturiile altor foşti deţinuţi, cu care a interferat destinul tragic al lui Voiculescu.
După chinuri groaznice, bolnav de tuberculoză la coloana vertebrală, iese din închisoare la 78 de ani şi moare peste un an. "Ştiu şi-o voiesc; aceasta mi-e ultima viaţă.../ Nu mai renasc de-acuma, căci iată, te-am găsit./ Deschizi eternitatea: în pacea ei măreaţă/ Se-ncheie rătăcirea-mi, c-un glorios sfârşit..."
În 1993, Academia Română l-a desemnat pe Vasile Voiculescu membru post-mortem.
Citește pe Antena3.ro
