București, mirajul de la răscrucea imperiilor

Vom dezveli cu acest prilej o fotografie veche de opt decenii, o vedenie cu ultimele trăsuri legănate pe Calea Victoriei printre automobile americane și florărese ochioase cu voci răgușite, un buric de târg smuls din chirpici și zidit în pereți ondulați baroc care, lăbărțat spre periferii, se pierdea în acoperișuri desculțe și șubrede amprentate de visări asiatice. Bucureștiul era atunci, ca și astăzi, o uriașă ureche care prindea în timpanul ei zvonuri întretăiate în patru puncte cardinale. Așa l-a văzut, l-a înțeles și l-a povestit scriitorul francez și diplomatul Paul Morand (1888-1976), ambasador al guvernului de la Vichy la București în 1943. De fapt, (și) așa a fost cunoscut acest oraș de francezi pentru că volumul închinat de soțul Elenei Suțu (născută Chrissoveloni) așezării de pe Dâmbovița a fost publicat la Paris încă din 1935. Din această carte-vedere trebuie să fi aflat fiii cocoșului galic despre femeile frumoase din câmpia Dunării românești, despre limba vorbită de bărbații lor, crescută din aceeași latină vulgară cu cea din Hexagon.

Amor și parfum de liliac

Am selectat din filmul developat pe hârtie de Paul Morand instantanee scăpate din șablonul cunoașterii oficiale, o istorie-altfel pe care Bucureștiul, deși a trăit-o cândva, astăzi fără îndoială a dat-o uitării. Iată, de pildă, cum percepea orașul un occidental sosit pe Dâmbovița în pragul primelor decenii ale secolului al XX-lea: „După târgul Moșilor și parada militară de 10 mai – nota Morand -, Bucureștiul apare în toată splendoarea. Plăcerea și verdeața sunt șarmul lui diabolic. Nimeni nu doarme în nopțile prea luminoase. Zgomotul, praful, miresmele îmbată. Abia ți-ai revenit din beția liliacului, că parfumul salcâmului - arborele românesc prin excelență - îți umple nările. Lalele, stânjenei, bujori și trandafiri se succed în parcuri ca niște dinastii”. Și mai puțin senzitiv: „Gentlemeni stacojii, veniți în România pentru patruzeci și opt de ore, telegrafiază la Londra că mai întârzie și se înfundă-n barul de la Ahenénée Palace. Găinile ciugulesc sub roțile birjelor, tramvaiele stârnesc stoluri de porumbei. Funcționarii cer un avans în contul lunii următoare, studenții își amanetează paltonul la cămătarul evreu, copiii își topesc economiile pe ștrand și pe sucuri răcoritoare, fetele împrumută de la guvernante, iar avocații se îngroapă în dosare, căci divorțurile se înmulțesc amețitor”.

Calea Victoriei, ulița mare a satului

Deh, vară la București ... Dar să facem loc pozei lui Morand: „Nu mai știi dacă te clatini amețit de sângele înnoit, ori dacă trotuarul se ridică sub presiunea rădăcinilor pline de seve. Seri blânde, cu cinematografe în aer liber. Din zece-n zece metri se deschide un local și perechile stau la mese sub bolțile de vie ori în saloane. De la restaurantele de lux în stil vienez de la Șosea, cu orchestre de țigani cu țambal, până la cele mai umile cârciumi cu farfurii de lemn, cu fețe de masă din hârtie și doi vioriști, totul a devenit o feerie. Se ronțăie semințe de floarea-soarelui și se bea șpriț cu sifon”. Păstrăm feeria lui Morand în desfășurare: „În orele de arșiță, ferestrele se astupă cu jaluzele de lemn și casa e toropită de somn. Iar după siesta prelungită, lumea iese pe Calea Victoriei, ulița mare a satului. Grupuri de bărbați rămași singuri acasă (soțiile au plecat la Sinaia), zăpăciți de parfumul de iasomie, urmăresc femei cu sânii bățoși, aproape goale în rochiile lor cu imprimeuri. Adolescenții de la Ștrand și Lido se măsoară din priviri și se evaluează sub o lumină crudă, veritabil flash de magneziu solar”.

Viori la ureche

Trepidante imagini conturate de diplomatul francez, nu? Dar să-i dăm credit în continuare: „Mașinile vin și pleacă sau, cum spun italienii, «fac un corso» până la aerodrom și până la pădurea vecină, până la apele tulburi ale lacului Băneasa, unde se aprind primele lumini. Mirosul de grătar în aer liber răscolește stomacul obosit, stimulează ficatul ațipit. Pe o singură frigare se perpelesc zece pui, rumeniți în unt și în praf. În lăzile cu gheață, mari ca niște dulapuri, îți alegi carnea sau peștele, de la crapul roz-auriu până la cega imensă, marmoreeană, în timp ce se lasă o umbră plăcută”. E limpede, Paul Morand a cunoscut bine Bucureștiul și l-a iubit cu patimă. „Țigani verzui, cu ochii dați peste cap, îți «cântă la ureche», cum se spune aici. Chefliii se ceartă pe țigani, fiecare vrea cântecul lui preferat, și începe ciondăneala; certuri minore, căci românul e pașnic; lumea râde, face cunoștință, clasele sociale se amestecă; aleargă la telefon să-și trezească amicii adormiți și să le spună să-i aștepte cu cafele pentru douăzeci de inși”. 

Definiția cuvântului „chef”

Concluzia scriitorului francez șerpuiește ca o cadână: „Vara e anotimpul chefului, înec imobil în muzică, lene și ceasul târziu, chef, cuvânt turcesc pe care încearcă să-l aclimatizeze la noi fumătorii de opiu. În schimb, la București, ai parte de chef prin mijloace legale; singurul drog e vara, noaptea albă, floarea dulce de tei, e sufletul dionisiac al Traciei vecine”. „Cheful - mai adăuga diplomatul cu acces la cele mai înalte cercuri ale societății românești - e voluptatea de a petrece cu oameni foarte naturali, sănătoși, cu sexualitate simplă și robustă, care se acuplează naiv, dar nu sălbatic, și uguie ca niște porumbei, e bucuria de a trăi într-un anotimp în care natura își întinde toate mrejele, când neamul cel mai prolific din Europa concepe cei mai mulți copii. Așa e Bucureștiul vara, când zeul Pan în persoană, deghizat în țigan, cântă la nai”. Un oraș al amorului, așadar. Cum altfel ar fi putut să-l vadă un francez?

Mahalaua, trecerea spre Asia

Paul Morand n-a cunoscut doar inimile țanțoșe ale Bucureștiului, ci și marginile lui zdrențuite: „Dacă am traduce mahala prin suburbie sau periferie, am induce în eroare; Bucureștiul nu e, ca Londra, Viena sau Paris, o metropolă înconjurată de un brâu de orășele. E mai degrabă un fenomen fizic descrescător, o culoare intensă care se degradează până la alb, un val care descrește și dispare”. „Înaintând spre periferie - mai nota scriitorul francez -, casele dese și înalte din centru lasă locul unora din ce în ce mai rare și mai joase, până ajung niște cocioabe și sfârșesc în pământ cu bordeiele țigănești. Orașul european dispare și începe Asia”.

Schimbarea capitalei, o mutare strategică a Imperiului Otoman

Cetatea Bucureștiului a avut în primele cinci decenii ale secolului al XV-lea un important rol militar (punct strategic din care era supravegheată ruta comercială Târgșor-Giurgiu), pentru ca în timpul domniei lui Radu cel Frumos (1437/1439-1475) să capete și o însemnată funcție administrativă, fratele „turcit” al lui Vlad Țepeș transformând (la 14 octombrie 1465) târgul întărit cu ziduri dintre Dâmbovița și Colentina în reședință domnească. 

Dezvoltare explozivă

În 1659, sub ocârmuirea lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devenea oficial capitala Țării Românești – în urma ordinului expres emis de otomani, interesați ca principatul vasal să poată fi controlat mai ușor, apropierea de vadurile Dunării permițându-le osmanlâilor să intervină mai lesne în administrarea statului muntean. Odată cu preluarea rolului de capitală (deținut până atunci de Târgoviște), cetatea lui Bucur a început să înflorească: drumurile principale au fost pavate cu piatră de râu (1661), au fost inaugurate primele instituții de învățământ superior, precum Academia Domnească (1694), dar și Palatul Mogoșoaia (ridicat de Constantin Brâncoveanu la începutul secolului al XVIII-lea) ori Spitalul Colțea (construit la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino) etc.

563 de ani s-au împlinit pe 21 septembrie 2022 de la atestarea documentară a Bucureștiului (un act de întărire a unei moșii emis de Vlad Țepeș)

„Plăcerea și verdeața sunt șarmul diabolic al Bucureștiului. Nimeni nu doarme în nopțile prea luminoase. Zgomotul, praful, miresmele îmbată”, Paul Morand, scriitor și diplomat

„De la restaurantele de lux în stil vienez de la Șosea, cu orchestre de țigani cu țambal, până la cele mai umile cârciumi cu farfurii de lemn, cu fețe de masă din hârtie și doi vioriști, totul e o feerie”, Paul Morand, scriitor și diplomat 

„Se ronțăie semințe de floarea-soarelui și se bea șpriț cu sifon”, Paul Morand, scriitor și diplomat