Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acoperit de clișee didactice, el n-a avut însă/încă parte de studiile/biografiile pe care le-ar fi meritat... Șarmantul Camil a murit într-o zi de 14 mai (1957), țintuit de infarct în fotoliul său preferat, acasă, la București. Avea doar 63 de ani.
În primăvara anului 1894, pe 22 aprilie, era adus pe lume, la Spitalul Filantropia, micuțul Camil, fiu al Annei Keller Petrescu și al unui ofițer (sau funcționar?), tată-fantomă care nu va apărea niciodată în viața sau biografia viitorului scriitor. Mama nu și-a luat bebelușul acasă, ci l-a încredințat încă din maternitate unei doici din mahalaua Oborului, care l-a îngrijit, alături de alți copii părăsiți, până ce băiatul subțirel și pirpiriu, eminent la școală, va câștiga o bursă grație căreia va fi admis la Liceul „Sf. Sava” din București (ulterior va urma și cursuri la „real”, la Colegiul „Gheorghe Lazăr”). N-avea să-și cunoască niciodată părinții, singura mărturie a descendenței sale fiind câteva scrisori pe care Anna Keller Petrescu le-a expediat doicii în vara anului 1894, epistole pe care Camil le-a primit abia în 1944, când împlinise 50 de ani! A absolvit ciclul liceal cu media generală 7,40, apoi s-a înscris la Universitate, la Facultatea de Filosofie și Litere, unde i-a avut ca profesori pe C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu sau I. Rădulescu-Pogoneanu. Tânărul Camil, briliant la jocurile de idei, și-a cucerit iremediabil dascălii.
Vârste creatoare
„Când am terminat universitatea, profesorul P.P. Negulescu m-a întrebat dacă nu am de gând să urmez o carieră în filosofie, şi atunci i-am răspuns că, deocamdată, nu. A fost foarte deziluzionat. M-a întrebat ce poate să mă facă să renunţ la această carieră în filosofie şi atunci i-am răspuns că renunţ numai pentru moment la filosofie, pentru că am de gând să fac literatură. A ridicat din umeri nedumerit şi mi-a spus: «Cred că faci o mare greşeală, pentru că dumneata eşti un spirit filosofic şi nu ştiu ce ai să faci în literatură»”, rememora Camil Petrescu într-un dialog pentru „Vremea” (anul XV, nr. 686, 14 februarie 1943, reprodus în „Interviuri literare”, 1972). Este interesant de urmărit până la capăt această mărturisire, pentru că ea conturează de fapt întregul destin creator al scriitorului. Facem așadar loc „spovedaniei” lui Camil: „I-am răspuns liniştit: «Eu am un anume plan de realizare a operei mele, începând de acum şi până la încheiere, iar planul acesta cuprinde cam următoarele etape: voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că este vremea iluziilor şi a versurilor; voi scrie între 25 - 35 de ani teatru, pentru că teatrul cere şi o oarecare experienţă, şi o anumită vibraţie nervoasă; voi scrie între 35 - 40 de ani romane, pentru că romanele cer o mai bogată experienţă a vieţii şi o anume maturitate expresivă. Şi abia la 40 de ani mă voi întoarce la filosofie, căci e mai cuminte să faci poezie la 20 şi filosofie la 40, decât filosofie la 20 şi poezie la 40 de ani, aşa încât vă dau întâlnire peste 20 de ani». Profesorul, care mă iubea foarte mult, mi-a spus să fac cum cred eu că este mai bine”. Impresionante calcule, nu?
Doctor la 43 de ani
De remarcat că Petrescu și-a urmat planul până în cele mai mici detalii: „După cum ştiţi, într-adevăr, am scris versuri până la 25 de ani, teatru - până la 35, romane - până la 40 de ani. Peste două decenii, m-am dus la profesorul meu, P.P. Negulescu, şi i-am spus că vreau să-mi dau doctoratul în filosofie. «Domnule Camil Petrescu, nu înţeleg de ce te întorci la filosofie acum, când ai făcut o carieră excepţională în literatură? Este păcat să nu o continui». I-am răspuns calm: «Toată cariera mea literară nu a fost decât o trecere în vederea lucrărilor filosofice. În niciun caz nu mă mai văd făcând versuri la 40 de ani, de vreme ce nu am făcut filosofie la 20». Iată, deci, că debutul, ca miracolul despre care mă întrebaţi, nu era decât o dată iniţială a unui tot ce trebuia să se realizeze după structura proprie. De aceea, se poate spune că, într-o anumită măsură, nici nu am evoluat, căci am fost întreg în mine însumi, aşa cum orice plantă este în germen, cu tot soiul desfăşurării ulterioare”. Camil Petrescu avea să-și ia doctoratul în filosofie la 9 aprilie 1937, cu lucrarea „Modalitatea estetică a teatrului”, apreciată de vechii lui profesori cu calificativul Magna cum laude.
Obsesii
Scriitorul Camil Petrescu a fost „scanat” fugitiv de criticul literar Paul Cernat: „Nici vorbă de proustianism în cazul «celui mai noocrat» dintre prozatorii noștri interbelici, dacă lăsăm la o parte marota geloziei. Mondenitatea din romanele lui e tipică epocii jazz-ului, iar afinitatea cu Fitzgerald e frapantă. Camil îl citise pe Francis Scott în franceză și l-a contaminat și pe amicul Ion Vinea. Nu prea s-a observat că expoziția la care s-au întâlnit prima dată Fred Vasilescu și doamna T. era prima expoziție internațională a revistei Contimporanul (1924). Mai departe, pe piste subiective: „Îmi plac mult personajele sale «vulgare», de la Emilia & Valeria Răchitaru și Miți Mărculeanu la Grigoriade, Cibănoiu și Bulgăran, ca să nu mai vorbesc de Sinești, de Tănase Vasilescu-Luminăraru și de Nae Gheorghidiu, un Nae Cațavencu reloaded. Obsedatul de idei pure era, se pare, obsedat și de Caragiale: nu e oare «filosofia din budoar» (din «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război») o replică la politica din budoarul senililor Leonida și Efimița?”
La braț cu Leni Caler, Cella Serghi, Anișoara Odeanu...
Și câteva tușe colorate: „Sclipitor de inteligent, cu o minte speculativ-teoretică dedată la filosofie și matematici, omul Camil Petrescu era îngrozitor de dificil, megaloman și plin de contradicții: ultrasincronist citadin și apărător îndârjit al specificului național, colaborator privilegiat al lui Lovinescu transformat în dușman acerb al lui, bărbatul Camil a fost un seducător, cu mare succes la femei și slăbiciune pentru actrițe și scriitoare (printre «victime»: Leni Caler, Cella Serghi, Anișoara Odeanu). Avea și multe complexe - mai aprecia profesorul Paul Cernat: complexul bastardului, al înălțimii (mici), al surzeniei (și-a pierdut auzul în bătălia de la Mateiaș, în Primul Război Mondial)”. Mai mult: „Camil a fost nu doar un filosof original, (prea) puțin comentat, un poet special și, orice s-ar spune, principalul nostru dramaturg interbelic, ci și... primul nostru scriitor-cronicar de fotbal important. Microbist înrăit, a ajuns la un moment dat (pentru un meci) consilier al echipei naționale!”. Ultimele observații: „Camil Petrescu a murit în fotoliul său, în urma unei crize cardiace. Unul dintre scriitorii noștri cei mai iubiți (și compleți), care n-a ratat în niciun gen (n-a ratat nici în gândirea speculativă), autorul «Jocului ielelor» a rămas și azi la fel de viu și de provocator la relectură - cei pe care îi vor ține curelele vor ridica mănușa”.
Cum și-a pierdut (parțial) auzul
Sublocotenent în Regimentul nr. 22 Infanterie Dâmbovița, Camil Petrescu a luptat în campania din toamna lui 1916. Rănit, a revenit pe front un an mai târziu, în Moldova, unde și-a pierdut auzul unei urechi în timpul unui bombardament. A fost luat prizonier de germani în iulie 1917, închis într-un lagăr din Ungaria (Sparonyek), apoi într-unul din Boemia (Plan), fiind eliberat în primăvara anului 1918.
O ultimă întâlnire
Criticul literar George Călinescu publica după moartea fulgerătoare a lui Camil Petrescu un articol tulburător în „Contemporanul”. Spicuim: „Azi dimineață nu știam că voi scrie că a murit, nu-mi închipuiam niciodată că voi scrie despre moartea lui. Cum stau laolaltă sunetele «Camil Petrescu» și «Moartea»? (...) Conștiința cea mai speculativă s-a făcut oarbă ca acest basorelief de bronz din fața mea? Cum e posibil să fii gând și să te închegi ca un metal dur?”. Mai încolo, o dezvăluire răvășitoare: „L-am văzut foarte de curând, surprinzător de îmbătrânit și obosit. A voit să spună câteva cuvinte, apoi, după o scurtă încercare, s-a scuzat că nu poate vorbi. Am avut la început sentimentul că e una din acele enormități proprii ale lui Camil Petrescu și care în fond erau simple alintări conștiente în voia cărora se lăsa, gata de a se amenda singur, râzând. Am rămas însă uimit de zvâcnirea nebună și vizibilă a vaselor sanguine la gât și luându-i pulsul am constatat că el juca precipitat ca și spiritul său, cu un număr de pulsații inumerabile. Accelerația, proprie firii sale morale, și operă desăvârșită de inginerie psihică, se transmisese prin ruinarea trupului în ordine vasculară”.
Țiuitul aștrilor
„Acest Camil Petrescu - mai nota George Călinescu -, așa de exuberant și de încrezător în soliditatea acestei lumi, niciodată abstras, putând fi excitat cu ușurință la duelurile cerebrale în care punea vehemență și chiar «furie» în cele mai stricte reguli ale decenței, mi s-a părut anxios și trist. Cu micul aparat acustic de la ureche pe care de obicei îl potrivea ca să nu scape vreun cuvânt dintr-o dezbatere, Camil Petrescu asculta acum, s-ar zice, zgomotul fluviilor și țiuitul aștrilor din acest imens Cosmos în care bănuia că va intra, consultându-se asupra climatului noii țări”.
65 de ani s-au împlinit pe 14 mai 2022 de la moartea romancierului Camil Petrescu
„Scrisul, el însuşi o iluzie a trăirii, este mai viu, mai puternic decât realitatea”, Camil Petrescu
1933 a fost anul în care Camil Petrescu a publicat unul dintre cele mai bune romane românești scrise vreodată: „Patul lui Procust”
„Jocul ideilor e jocul ielelor”, Camil Petrescu
