Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Imediat după ce – pământeşte – l-a pierdut pe tatăl său, Andrei Păunescu, fiul poetului, posta pe blogul său: "Dar aceşti «unii» sunt mult mai puţini decât «ceilalţi» care te iubesc şi care au, eventual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pentru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut". L-am întrebat pe Andrei Păunescu ce are de făcut, într-o lume fără "omul pe nişte scări" Adrian Păunescu: "Am de făcut ceea ce am început să fac în lumea pe care mi-a deschis-o Adrian Păunescu, când eram copil: cărţi, cântece, emisiuni, spectacole, cursuri universitare, presă, versuri, familie, drumuri, poze, sport, desene... adică toate cele de care m-am apucat în anii în care m-am format lângă tatăl meu. Norocul nostru, al familiei, este că tata a plecat, lăsându-ne atâta treabă de făcut, încât nici azi nu am apucat să stăm să ne gândim că nu se mai întoarce".
Nu-mi propun să întristez pe cineva, ci doar să prefigurez, "într-o lume relativă", prin sfârşit, începutul unui poet ce avea să fie mare. "Glorios literar de tânăr, regăsindu-se peste ani aproape doborât de evoluţia unui destin complex, el îşi va regăsi, printr-un veritabil "asalt al maselor", locul de poet de primă importanţă", scrie Ilie Constantin în prefaţa actualei apariţii a colecţiei Biblioteca pentru toţi. Într-un fel sau altul, acelaşi lucru l-au spus criticii literari încă de la debutul lui Adrian Păunescu. Iată, de pildă, ce nota criticul Florin Manolescu în "Indisciplina cuvintelor", în Luceafărul, nr. 35, 1968: " "Cele două volume de versuri publicate până astăzi de Adrian Păunescu (Ultrasentimente – 1963, Mieii primi – 1966) divulgă un poet cu un talent excepţional, imprevizibil şi inspirat ca şi Labiş.
Poetul trăieşte cu o "pasiune electrică" "zile de mare emoţie", incitând lumea, împrumutându-i din propria temperatură. Căzute sub simţurile sale, lucrurile îşi pierd personalitatea, se modifică, aşa cum un lichid ia forma vasului ce îl conţine. "O utopie de stele", "un delir de sunete" agită acest univers "ticsit de mirosuri", făcând ca regimul de existenţă al materiei, în poezia lui Adrian Păunescu, să îl constituie, s-a mai spus, delirul, febra, frenezia.
Poezia reprezintă pentru Adrian Păunescu singurul mod de existenţă şi, de aceea, a-l suspecta sau a-i face mărunte şicane înseamnă a nu fi înţeles mare lucru din texte: "Poeme ale mele, de roşii energii,/ Atât de multă viaţă am aşezat în voi,/ Încât, lipsit de coaste, pieptul ar trebui/ Să-mi fie, arătându-şi ai inimii ţărmi goi.// Am forţa şi mândria acelui inginer/ Care se duce primul sub podul lui, în vreme/ Ce trece trenul groaznic, parcă surpat din cer./ La mine sub poeme rămân. Duraţi, poeme? /.../ Eu ştiu atâtea poduri prăpăstios de suple/ şi văd accidentatul văzduh cu scări ce plâng./ Acestea cad! Văzduhul de vaiere se umple!/ Vibraţiile taie neiertător, adânc.// Însă atâta vreme cât nu cunosc vibraţie/ Iar trecerea de trenuri e moale ca un zbor./ Ridică-te-n picioare, salută Generaţie!/ Am scris această carte pe care o ador" (Generaţiei mele)."
La rândul său, academicianul Eugen Simion – un mare prieten al poetului –, subliniază în "Scriitori români de azi", vol. I, Editura Cartea Românească, 1974, pp. 180-l85: "Fântâna somnambulă (1968) mi se pare a fi cea mai fidelă întrupare a acestui spirit al contrastelor, iar autorul ei e cel mai macedonskian dintre poeţii de azi. În poemul desfăşurat în volute largi, torenţial adesea, elanurile se unesc cu dezamăgirile negre, revolta faţă de măşti, convenţii, cu împăcarea amară în faţa unei existenţe tragic de confuze, imposibil de pătruns. Sentiment de o clipă totuşi, pentru că şi în deznădejdea cea mai adâncă poetul rămâne un luptător, un spirit activ, incitant. E un atlet al neliniştii. Adrian Păunescu, spune chiar el, îşi urlă tristeţile, creează un spectacol shakespearian, fiind, singur, regizor, actor şi spectator. Ciclurile cele mai puternice din volum (Vaccin, Convalescenţa lui Iov, Cina cea de taină, Fântâna somnambulă) sunt asemenea drame juvenile "jucate", spuse cu glas tunător într-un dispreţ aproape total faţă de legile prozodiei tradiţionale. Poetul nu-şi construieşte poemul, îl trăieşte numai, îl eliberează într-o izbucnire tulbure de metafore care, citite fără prejudecăţi, lasă o impresie extraordinară".
Citește pe Antena3.ro
