Adrian Păunescu, un gladiator al poeziei româneşti

Încă din primul său volum, "Ultrasentimente" (1965), s-au văzut capa­ci­tatea şi uşurinţa poetului Adrian Păunescu de a stăpâni cuvintele şi de a construi din acestea spectacole pline de viaţă. Ritmuri, sonorităţi verbale înlănţuite frenetic înfăţişează lumi arzânde, topite în filigranul versului. S-a vorbit despre dibăcia lui Adrian Păunescu de a versifica pe loc, fără efort, pe orice temă dată şi, în consecinţă, despre inegalitatea va­lorică a operei sale uriaşe. Matei Călinescu remarca în prefaţa volumului de debut, "Ultrasentimente": "Starea de spirit definitorie pentru temperamentul poetului e bucuria de a spune, de a numi lucrurile şi relaţiile dintre ele prin cuvinte cu răsunet nou, de a plasticiza şi ritma lumea înconjurătoare".

Poezia lui Adrian Păunescu este o reprezentaţie tumultuoasă, expresivă, spintecată de fermentul semnificaţiilor şi impregnată puternic de energia autorului. Iată în ce manieră aşeza în cuvinte starea sa poetică în 1965: "Numără clipe, numără lebede,/ Numără cumpene, descum­pă­niri/; Numără negru, numără repede/ Numără grele stele subţiri!/ Fruntea ridic-o din măşti de somn,/ Numără, numără, tinere domn". ("Spre plus infinit")

Au apărut apoi volumele "Mieii primi" (1966), "Fântâna somnambulă" (1968) care, alături de volumul de debut, au întregit o primă etapă lirică distinctă, unitară, în poezia lui Adrian Păunescu. Felul în care scria atunci nu anunţa încă versurile uşor de memorat şi cantabile de mai târ­ziu. În anii aceia, poezia sa adulmeca suprarealismul, limbajul era sofisticat. Criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu explică astfel fenomenul: "După ce pune în funcţiune hurui­torul mecanism lingvistic, poetul nu mai ştie, adeseori, cum să-l oprească, hipnotizat parcă, el însuşi, de fantastica productivitate a câtorva cuvinte considerate cândva inofensive". La un concurs de ghicire a autorului, cum spune tot Alex. Ştefănescu, cu greu ar fi identificat Adrian Păunescu ca autor al versurilor: "1 deschide lupi, 2 aşteaptă,/ 3 odihneşte, 4 ia foc,/ 5 e o lebădă, 6 o treaptă,/ 7 e un 1, mai cu noroc,/ 8 dă pe gheaţă, 9 e haos/ şi vine 10, capăt de şir,/ E şi fe­reas­­tră, e şi adaos/, Lebădă, liră, linişti, delir".

Poetul care debuta în volum în anul 1965 descoperea lumea cu o bucurie rară, cu frenezie şi percepţii acute. Stări acute, trăiri extreme, paroxistice erau numite "Ultrasentimente". "Mă simţeam o grămadă de sentimente/ şi mă proclamasem ţară", spune într-un poem, anunţând întrucâtva patetismul de mai târziu. Sau: "În locul fularului obişnuit,/ Purtam o bandă de magnetofon/ Cu vocea lui Vladimir Maiakovski".

Adrian Păunescu nu putea să trăiască decât la temperaturi foarte înalte, acute până la durere surdă. Şi-a asumat transformarea acestui destin în poezie. Mult mai târziu, în 2002, se întreba în volumul "Din doi în doi": "Să fie suferinţa impozitul natural pe creaţie? Doamne, nu-mi lua durerea!". Străbate din versurile sale, încă de atunci, din anii ’60, o tensiune afectivă grea, apăsătoare: "Prin sânge, prin destin, prin înălţime,/ Eu, hărţuit la simţuri, de-un haos subteran" sau: "Puternică frunză dau tigrii şi leii,/ O coamă de-aramă începe din ram,/ Un abur aduce delirul scânteii/ şi stele amfibii în inimă am".

Poezia lui Adrian Păunescu este înainte de orice o poezie de atitudine, răspicată şi făţişă. Marin Sorescu a fost de părere că Adrian Păunescu a venit în poezie cu armele gladiatorului roman care a luptat deopo­tri­vă pentru pâine şi circ. Pâinea poe­zi­ei, adică adevărul simplu, hohotul omenesc trăit cu intensitate, iar circul – dreptul la plăsmuire şi joaca de-a orice. În sfârşit, Marin Sorescu a scris răvăşitor cu peste un sfert de secol în urmă: "Mă încearcă bănuiala că Adrian Păunescu ar fi capabil să scrie şi mort. Tot despre viaţă. În primul rând, le-ar face epitaful tutu­ror celor din jur şi s-ar lupta să apară. Apoi, i-ar trezi să le citească, de­cla­mând frumos. Apoi, i-ar convinge să joace fotbal şi să ţină cu echipa lui. Apoi, le-ar lua un interviu mergând la cauze – şi culmea: le-ar găsi şi lea­cul. Aş vrea să fiu într-un cimitir cu el". ("Uşor cu pianul pe scări"; 1985)

Indiferent despre ce a scris, poezia sa convinge, e şi nostalgică şi răzvră­tită, e declamativă, socială, politică, dar deopotrivă plânge sfâşietor, cu capul în pumni. Poate că Adrian Păunescu a scris fiecare poem cu spaima, cu disperarea, cu urgenţa că este pentru ultima dată când scrie. A scris paroxistic, a scris tremurând, a scris bandajându-ne în poezie rănile iubirilor cumplite, a scris pentru noi. "Noi care sub zăpezile enorme/ lăsăm şi inimile să ne cadă,/ noi care suntem ninşi pe ochi de-a dreptul,/ noi cărora ne-au spart gheţarii pieptul..."