"Am simţit prezenţa sufletului Anei Maria"

Scriitorul Radu Aldulescu dezvăluie incredibila poveste din spatele romanului "Ana Maria şi îngerii"

Ultima dorinţă a Anei Maria, o tânără de 21 de ani răpusă de boală, se pare, şi din cauza neglijenţei unor medici preocupaţi mai degrabă de faptul că pe patul de spital suferea o emigrantă, s-a materializat în paginile unui volum de ficţiune răscolitor.

Prozatorul Radu Aldulescu simte că şi-a atins scopul şi a scris un roman bun. Odată cu apariţia acestei cărţi, mama fetei, Mariana Năbădan, a mai uşurat din povara sufletului şi a îndeplinit vrerea unicului ei copil, acum mort.  


● Jurnalul Naţional: Povestea Anei Maria este, într-adevăr, o realitate care nu te poate lăsa indiferent, însă ce anume v-a determinat să lăsaţi totul şi să plecaţi la Viena pe urma scrisorii trimise de Mariana Nădăban?
● Radu Aldulescu: De obicei, în cazuri precum cel al Marianei Nădăban, oamenii apelează la presa scrisă sau la televiziune pentru a-şi povesti drama, trăgând nădejde că li se va face dreptate. După ştiinţa mea, Mariana este un caz cumva singular, în sensul că a vrut cu tot dinadinsul să facă din necazurile, calvarul cu unica ei fiică moartă la 21 de ani, un roman, astfel încât, în acest sens, a apelat la mai multe edituri din Austria şi din Germania. A fost refuzată deoarece ea ţinea neapărat ca din roman să reiasă că moartea fiicei sale a fost, în primul rând, o consecinţă a neglijenţei medicilor vienezi şi a felului discriminator în care sunt trataţi emigranţii, auslanderii în limbajul austriecilor - termen pe care l-am preluat de altfel şi în roman, ca un soi de leitmotiv al dramei integrării românilor în Occident.

Este exagerat spus că am lăsat totul şi am plecat la Viena. Nu mă aflu în situaţia de a mi se oferi prea des ocazia unui sejur la Viena. Mai fusesem o singură dată, cu ocazia unui târg de carte, aşa încât pentru mine a fost binevenită această invitaţie. Pe de altă parte, într-o primă fază, m-a incitat insistenţa şi felul de a fi al acestei femei. Unul din ultimele e-mail-uri primite pe adresa editurii, înainte de a da curs invitaţiei Marianei suna cam aşa: "Dragă Mădălina (nr: Mădălina Ghiu, redactor la editura Cartea Românească), am fost foarte bucuroasă aseară când am aflat că domnul Aldulescu este de acord să scrie cartea. Am plâns de bucurie. M-am gândit la Eminescu." Acest gen de formulare îmi inspira un soi de romantism telenovelistic, dincolo de care ar fi putut subzista temperamente, orientări şi ocupaţii din cele mai diverse.


● S-a vorbit despre puterea vindecătoare a literaturii în ceea ce priveşte romanul "Ana Maria şi îngerii". V-a mărturisit Mariana Nădăban în ce fel a simţit că a ajutat-o această confesiune transformată într-un roman?  
● Puterea vindecătoare a literaturii despre care spuneţi că s-a vorbit este o formulare aparţinând Mădălinei Ghiu, redactor la Cartea Românească, creierul acestei edituri, care cel mai adesea vrea să rămână anonimă. Ea a fost de fapt iniţiatoarea scrierii acestui roman, ea a făcut legătura între mine şi Mariana şi a făcut posibilă întâlnirea noastră. În primul rând, Marianei i-a picat bine că şi-a descărcat sufletul. Apoi, apariţia acestei cărţi a fost pentru ea o dorinţă şi un vis împlinit.


● Ajuns la destinaţie, la Viena, aţi întâlnit ceea ce vă aşteptaţi sau aşteptările v-au fost întrecute?
● Mă aşteptam să găsesc la Viena cu totul altceva. După cum am spus mai înainte, sub acel romantism telenovelistic al Marianei, se putea ascunde orice. Eu, unul, mi-am închipuit-o cu totul altfel decât am descoperit-o, iar ea, la rândul ei, îşi făcuse despre mine o impresie extrem de diferită faţă de cel care sunt în realitate. Mă gândeam că voi găsi acolo o femeie de afaceri prosperă pragmatică, cu un foarte dezvoltat simţ al realităţii, cu o viaţă ordonată, foarte bine organizată, al cărei aproape singur derapaj-accident a fost moartea fiicei sale. La rândul ei, Mariana se aştepta ca un scriitor să arate şi să fie cu totul altfel. Ţin minte că în apartamentul ei din Viena, mi-a arătat un perete cu debarale cu umeraşe, în care ar fi urmat să îmi pun hainele pe care le duceam în bagaj. Am simţit-o uşor dezamăgită văzându-mă doar cu un rucsac nu prea mare, în care aveam maximum cinci kilograme de haine şi cărţi. Surpriza a fost reciprocă, aşadar. Şi la o primă impresie, şi după consolidarea impresiilor iniţiale. Cu deosebirea că, aş zice, surpriza mea a fost mai mult decât plăcută, pe măsură ce am cunoscut-o şi am ascultat-o şi mi-am dat seama că viaţa ei nu doar că este un roman, dar e un roman exact aşa cum îmi doream să scriu. Iniţial am bănuit-o ca pe o persoană vindicativă, revoltată împotriva celor din jurul ei şi, eventual, împotriva lui Dumnezeu. Am descoperit însă cu multă bucurie că tragedia ei, această încercare, a fost benefică pentru ea din punct de vedere spiritual, apropiind-o mai mult de Dumnezeu. Îndrăznesc să cred că poate tocmai de-asta i s-a dat această încercare. Iar în ce mă priveşte a fost principalul motiv care m-a făcut să scriu cartea.


● Cum s-a scurs acea săptămână în care aţi fost confesorul Marianei Nădăban?
● La Viena, în apartamentul Marianei, am dormit în camera pe care ea o pregătise pentru Ana Maria şi în care aceasta urma să se mute dacă nu ar fi murit. În fiecare zi Mariana mi-a povestit câteva ore, acolo acasă, pe străzi, prin locurile pe unde a umblat fiica ei singură sau cu ea, prin cafenele şi cofetării, ceea ce avea să devină peste un an romanul "Ana Maria şi îngerii". Mariana are o fire lesne impresionabilă; plânge uşor, dar, paradoxal, e o femeie extrem de puternică, o povestitoare neobosită, cu veleităţi literare. A trecut prin foarte multe situaţii fără ieşire, ca să zic aşa, în care, la o adică, singură a intrat. Are un spirit aventuros şi, aş zice, nişte aptitudini de a lupta cu sistemele sociale în care a trăit şi al căror sens şi scop este în ultimă instanţă acela de a înrobi şi strivi fiinţa şi personalitatea. Este, pe undeva, o revoltată, dar nu împotriva divinităţii, ci a societăţii; ea a trăit în două tipuri de societăţi, în comunismul lui Ceauşescu şi în societatea occidentală capitalistă, având diferende ireconciliabile cu amândouă. În fapt, este un om care nu-şi găseşte locul.


● Încărcătura emoţională v-a ajutat să scrieţi mai uşor această poveste sau din contră? Cât timp v-a luat să puneţi punct cărţii?
● Ceea ce numeşti tu încărcătură emoţională m-a însoţit în permanenţă în lucrul meu la romane. Se spune că romancierul empatizează cu personajele sale. În ce mă priveşte, mi se pare puţin spus. Experimentez, trăiesc pe pielea mea toate stările emoţionale şi chiar fizice ale personajelor. Cu o formulă patetică, aş putea spune că personajele mele sunt trup din trupul meu, chiar dacă în fapt ele nu sunt nişte fiinţe în carne şi oase, ci nişte oameni plămădiţi din cuvinte. Această stare pe care mi-o induce scrierea unui roman mă epuizează şi mă revitalizează deopotrivă.
Am scris romanul în exact un an. A fost romanul la care am lucrat cel mai puţin ca timp. Celelalte romane le-am scris în trei, patru sau cinci ani. Probabil dacă aş fi zăbovit mai mult asupra lui, ar fi ieşit un roman diferit de cel care a ieşit.


● V-a schimbat în vreun fel experienţa Marianei Nădăban? Vă întreb pentru că vorbeaţi despre relaţia cu divinitatea şi despre pocăinţă...
● Când am vorbit despre relaţia cu divinitatea şi despre pocăinţă, am spus-o la modul general, pe de o parte, şi pe de altă parte, am avut-o în vedere pe Mariana cu tot calvarul destinului ei. Firesc, felul în care a schimbat-o pe ea tragedia pierderii fiicei s-a răsfrânt şi asupra mea. Fiecare roman la care am lucrat a lucrat la rându-i în mine, schimbându-mă. Aş vrea să cred şi aproape că am certitudinea că în acest sens se întâmplă ceva ce s-ar putea numi devenirea întru spirit, sau salvarea prin literatură, sau apropierea de oameni prin asumarea suferinţelor lor, care se petrece în mod natural în procesul de elaborare al construcţiei epice şi destinelor personajelor.


● Cum aţi descrie legătura care s-a creat între dvs şi Mariana Nădăban după această "călătorie"?
● Eu am văzut-o pe Mariana o săptămână în postul Paştelui 2009, la Viena, şi încă o săptămână în postul Crăciunului 2009, la Arad, unde ea s-a mutat şi trăieşte şi în momentul de faţă. M-am hotărât să merg la Arad spunându-mi că trebuie să văd acest oraş, dacă tot l-am pomenit şi descris în carte şi am socotit că mai am nevoie de un rest de documentare care să mă ajute în conturarea poveştii de dragoste dintre Ana Maria şi Gabriel dinspre sfârşitul cărţii. La câteva zile după ce am primit primele exemplare ale cărţii, s-a întâmplat că Mariana a făcut o escală de opt ore în Bucureşti, în drum spre China, într-o călătorie de afaceri. Atunci am văzut-o din nou, în a doua jumătate a lunii mai şi i-am dat cartea, şi iarăşi a plâns, tot de bucurie. Mi-a spus că o s-o citească în avion, în drum spre China. Cam la asta s-ar reduce legătura la propriu cu Mariana. Legătura mentală şi emoţinală, empatia şi comunicarea au fost însă mai puternice şi de un tip cu totul special, graţie transformării sale în personaj.


● Aţi cunoscut-o pe Ana Maria din relatările mamei sale. A fost suficient pentru a înţelege drama acestei tinere?
● Faptul că am cunoscut-o pe Ana Maria doar din relatările mamei sale şi după ce s-a dus la cele veşnice a însemnat pentru mine mult mai mult decât dacă aş fi cunoscut-o cât a fost în viaţă. Cu riscul de a părea predispus spre fenomene paranormale şi alte senzaţionalisme de genul ăsta, vreau să spun că am simţit prezenţa sufletului Anei Maria, care m-a călăuzit, cumva fără să îmi dau seama, spre scrierea unui roman de acest fel. A fost de fapt dorinţa ei, împărtăşită Marianei cu puţin înainte de a muri. A fost ca şi cum din cealaltă viaţă Dumnezeu şi sufletul Anei Maria au făcut să decurgă lucrurile aşa cum au decurs.


● Apelând la o editură, mama Anei Maria a dorit să-i îndeplinească fiicei sale ultima dorinţă. Dvs. ce v-aţi dorit sau ce aţi sperat scriind această carte?
● Tot ce mi-am dorit scriind această carte a fost să îmi iasă un roman foarte bun. Tot ce am avut şi am în permanenţă în vedere este performanţa literară, obiectiv cumva fără legătură cu aşteptările şi dorinţele persoanei care stă în spatele personajului acestui roman. Acum, la mai bine de două luni după ce am definitivat manuscrisul, sunt aproape sigur că mi-am atins scopul. "Ana Maria şi îngerii", în ce mă priveşte, este un roman foarte bun. O spun cu riscul de a părea lipsit de modestie, dar nu m-aş putea socoti romancier în adevăratul înţeles al cuvântului fără un spirit critic pe măsura creativităţii.