Bestseller: Podul spionilor

Prezentare
La 10 februarie 1962, pe Podul Glienicke şi la Punctul de Control Charlie din Berlin a avut loc primul şi cel mai celebru schimb de prizonieri dintre Est şi Vest de după al Doilea Război Mondial. Cine erau personajele implicate şi cum s-a ajuns la această soluţie de compromis între marile puteri? Cât de mult a influenţat schimbul evoluţia Războiului Rece?

Podul spionilor este povestea reală a trei personaje extraordinare – William Fisher, alias Rudolf Abel, agent KGB de origine britanică arestat de FBI în New York şi condamnat la închisoare; Gary Powers, pilotul american de avion U-2, capturat în timpul unei misiuni de spionaj în Rusia; şi Frederic Pryor, un tânăr doctorand american în Berlin, considerat din greşeală spion şi arestat de Stasi, poliţia secretă est-germană.

Giles Whittell, corespondent la Washington al cotidianului The Times, pasionat de aviaţie şi de istorie, descrie cu lux de amănunte traseul fiecăruia dintre ei până la celebrul schimb de pe Podul Glienicke. Bazat pe informaţii din documente declasificate şi pe interviuri conduse personal de autor în Statele Unite, Europa şi Rusia, volumul surprinde o perioadă în care soarta lumii depindea într-adevăr de mesaje codate şi de piloţi tineri în costume presurizate. Schimbul de prizonieri din friguroasa zi de februarie 1962 a constituit un prim moment de relaxare între marile puteri şi un pas important în sensul evitării unui război nuclear.
Cursul istoriei e uneori hotărât de mici detalii...
________________________

Nota autorului
Oriunde a fost posibil, am căutat şi am intervievat persoanele încă în viaţă care au jucat roluri în această poveste, aşa cum s-a derulat ea în urmă cu cincizeci de ani. Remarci din aceste interviuri sunt relatate la timpul prezent pentru a le distinge de materiale regăsite în documente, jurnale sau surse secundare.
________________________
PROLOG
10 februarie, 1962
Drumul în afara Berlinului era practic pustiu. Era o dimineaţă de sâmbătă şi era frig. Prognoza meteo anunţa zăpadă, iar zvonurile îi ţineau pe oameni în oraş. Toate birourile de ştiri trimiseseră reporteri la Punctul de Control Charlie pentru că acesta părea locul potrivit. Însă prognoza a fost greşită, la fel ca şi zvonurile.

În jurul orei nouă şi jumătate, un taxi singuratic a trecut de ultimele semafoare de trafic în Wilmersdorf şi s-a îndreptat către vest pe Königstrasse, mărind viteza. Pentru o vreme a gonit prin pădurea virgină de pe o insulă mare, în formă de diamant aflată între localitatea Wannsee şi Râul Havel. După care a ajuns în vârful unui deal, a coborât 800 metri într-o curbă lină la stânga şi a oprit la o barieră de trafic. Dincolo de barieră erau un turn de pază şi un pod – o structură solidă de grinzi din oţel vopsite în verde, aruncată peste Havel, înjumătăţită de o linie albă, subţire. Dincolo de pod se afla un alt turn de pază şi o altă barieră, iar după acestea era o zonă de tragere liberă pentru poliţia de frontineră est-germană, iar dincolo de aceasta se ridica zidul – nu segmentul scurt care diviza inima Berlinului, ci secţiunea lungă care izola sectoarele aliate de Est. La linia albă sectorul american se sfârşea, iar după ea începea sectorul sovietic. Era cea mai bună aproximare de pe planetă a unei frontiere terestre între două superputeri nucleare ale lumii.

Taxiul a întors şi s-a pregătit să facă drumul înapoi în oraş. Din el a coborât o femeie tânără cu un blocnotes. Avea păr blond, ochi albaştri şi tremura de nelinişte.
A aruncat o privire poliţiştilor militari care păzeau bariera şi s-a gândit că e mai bine să nu se apropie de ei. În schimb, ea a pus ochii pe un ofiţer care venea spre ea în uniforma regulamentară a poliţiei vest-germane. Ducea cu el o servietă şi un termos, şi părea să fie tânăr, la fel ca ea.
“Ajută-mă, te rog,” a spus ea.
Ofiţerul s-a oprit suficient cât să o audă spunând că aceasta era şansa ei unică în viaţă, că dacă se întorcea cu un blocnotes gol cariera ei se încheia înainte de a începe. El a răspuns că nu putea să se oprească pur şi simplu acolo şi să discute cu ea. Poliţiştii militari îi urmăreau din priviri.
“Atunci mergi alături de mine,” a spus ea.

La nord de drum, un povârniş triunghiular, acoperit cu iarbă, cobora spre apă, cu o cărare la deal ce ducea către o casă de vară de culoare crem. Politiştii militari aveau o vedere clară în lungul cărării, dar nu asupra întregului povârniş. Copacii şi arbuştii o delimitau de drum, iar femeia a observat că pe măsură ce cobora mai adânc în josul povârnişului, ea era mai bine ferită de ochii iscoditori. A început să meargă pe cărare, iar tânărul ofiţer de poliţie a urmat-o.
“Poate că i-a fost milă de mine,” spune ea după jumătate de secol. “L-am luat la o plimbare în spatele tufelor şi mi-a depănat întreaga poveste.”

Se întâmplase devreme – imediat după venirea zorilor, a spus el. Zărise un mic convoi de maşini care se apropiau de pod din partea americană şi un altul din partea est-germană. Grupuri de bărbaţi se împrăştiaseră la fiecare capăt al podului şi aşteptau. După care trei indivizi din fiecare grup s-au apropiat de linia albă şi au schimbat câteva cuvinte. Se produsese o întârziere, apoi s-a auzit un strigăt, iar după asta două siluete au traversat linia, fiecare în direcţii opuse.

Annette von Broecker a notat totul. Povestea nu era completă, dar era mai mult decât avea să afle oricine altcineva în acea zi, inclusiv reporterii de la reţelele mass media americane. A dorit mai multe detalii, şi au existat câteva pe care le-a putut adăuga ea însăşi – o deschizătură în norul de deasupra podului, lumina soarelui care a pătruns prin ea, două lebede care pluteau înainte şi înapoi sub pod.

“Inima îmi bătea cu putere,” îşi aminteşte ea. “M-am tot gândit ce să scriu. “Lebede, soare, spioni. Lebede, soare, spioni.” După care a fugit înapoi pe povârniş până la o cabină telefonică cu plată şi a la sunat birou. Editorul ei i-a spus să se calmeze, iar pe măsură ce ea a relatat ştirea, el i-a oferit câteva elemente de fundal pentru articol, însă lebedele au rămas.

La ora 3:00 după fusul orar al Washingtonului, secretarul de presă al preşedintelui Kennedy l-a informat despre cele văzute de ofiţerul de poliţie. Acest lucru l-a lăsat pe Kennedy mai bine informat decât cititorii lui von Broecker, dar nu cu mult şi nu pentru multă vreme. Articolul pe care l-a redactat ea în acea dimineaţă a ajuns pe prima pagină a fiecărui ziar din lumea liberă care manifesta un interes faţă de lumea neliberă. Articolul a povestit o rocadă între spioni care nu mai fusese încercată anterior, în care protagoniştii au trebuit să fie aduşi în acelaşi loc, în acelaşi timp şi schimbaţi cu cea mai mare grijă sub privirile fixe, tăcute ale ţintaşilor ascunşi în pădurile de pe fiecare parte a râului. Era un trafic uman ce purta binecuvântarea a două superputeri.

A fost o poveste care începuse prin căutarea unor arme de distrugere în masă. Personajele ei principale au fost simpli infanterişti. Ei au urmat ordine, însă nu ordine obişnuite. În marea parte a unui interval de şapte ani, au fost profund implicaţi în cursa dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, în încercarea de a stabili care dintre cei doi inamici se afla mai aproape de obţinerea mijloacelor de anihilare a celuilalt. Când i-a părăsit norocul, consecinţele au putut fi mai mult decât dezastruoase. Doar prin faptul de a fi umani, ei au putut schimba cursul istoriei, iar unul dintre ei a făcut-o.

Ceea ce i-a relatat poliţistul lui von Broecker în acea dimineaţă s-a centrat pe trei personaje, nu două. Cel mai tânăr dintre ele, la acel moment, îşi revedea părinţii pentru prima oară în trei ani, străduindu-se să accepte faptul că de acum era liber şi putea să nu se mai gândească la sinucidere. Era un doctorand de douăzeci şi opt de ani al Universităţii Yale, interogat zilnic de poliţia secretă est-germană – Stasi – în ultimele cinci luni pentru bănuiala de spionaj, de care era întru totul nevinovat. Tipul său de personalitate nu era unul pe care Stasi, un monstru hrănit cu suspiciuni şi obsedat de conformitate, să îl înţeleagă cu uşurinţă. Era un tânăr cu o minte curioasă, căruia îi plăcea să hoinărească şi care intrase vesel şi lipsit de griji în vârtejul paranoiei din Berlin într-o maşină sport stacojie, marca Volkswagen. Era un spirit glumeţ, gânditor, liber. Numele lui era Frederic Pryor.

Următorul în ordinea vârstei a traversat podul dinspre partea est-germană în cea americană într-un costum rusesc ieftin, purtând o valiză din carton. Era o întoarcere acasă bizară pentru un pilot, în special pentru acest pilot. El intrase în spaţiul aerian sovietic cu doi ani mai devreme purtând un costum presurizat făcut la comandă de Compania David Clark din Worcester, Manhattan, cu scopul de a preveni evaporarea fluidelor din corpul lui în eventalitatea în care în carlinga avionului se producea o spărtură. Misiunea lui era cunoscută doar de Casa Albă şi de o mică echipă de agenţi operativi din CIA împrăştiaţi între Langley şi extremele mai sălbatice ale Eurasiei. Avionul său, un Lockheed U-2, traversase stepa cazacă la o altitudine de două ori şi jumătate mai mare ca cea a Everestului, după care s-a dezmembrat şi s-a prăbuşit pe solul rusesc în apropiere de Sverdlovsk .

Atunci când cazi de la 21.000 metri, nu există ordine permanente  de urmat. Pentru început, tot ce există e sâsâitul oxigenului, domul de un albastru întunecat al statosferei, care se roteşte lent, şi conştientizarea extrem de tăcută că acul altimetrului începe să se învârtă în sens invers. Aceastea au fost singurele informaţii pe care le-a avut la dispoziţie pilotul. Acestea şi timpul necesar pentru a cădea douăzeci şi unu de kilometri pe veticală la o viteză medie de 160 kilometri pe oră, ceea ce înseamnă mai puţin de zece minute. Nu ar fi trebuit să supravieţuiască. Dacă fusese lovit de o rachetă, explozia ar fi trebuit să-l spulbere împreună cu avionul. Chiar dacă lucrurile s-au petrecut altfel, şansele de a fi salvat de costumul presurizat au fost aproape nule. La 21.000 metri, sângele începe să fiarbă în zece secunde. Era regretabil, au fost cu toţii de acord – cei din grupul restrâns care au ştiut aceste detalii – însă pilotul era condamnat la moarte.

Dar acel pilot a supravieţuit exploziei. În vreme ce cădea, s-a forţat să gândească. Pe măsură ce carlinga sa a început să se rotească, el a eliminat strategii care l-ar fi ucis cu siguranţă. Pe durata unei căderi de 9.000 metri, a îndepărtat calm geamul carlingii. Continuând să se rotească, s-a desprins de rezerva de oxigen şi a plutit liber. A respirat aerul rarefiat de la altitudinea de 9,5, apoi 8, apoi 6,5 kilometri. Când i s-a deschis paraşuta, a mulţumit în gând persoanei care i-o împachetase. A privit regiunea rurală de sub el şi s-a gândit că semna puţin cu peisajul Virginiei. A ales un loc şi a avut o aterizare dură. Cei din Washington nu aveau de unde şti, însă el supravieţuise întregului episod.