Biografia celei mai mari trupe rock din lume

Editura Publica intră pe piaţă, în apropierea concertului AC/DC, cu volumul "AC/DC: Maximum rock & roll". Biografia lansează de fapt imprintul Victoria Books, care urmează să se axeze pe (auto)biografii ale unor personalităţi din diverse domenii.

"Ne place să credem că, dacă se aude despre o carte interesantă sau revoluţionară de business, lumea o caută în primul rând la Publica. Cu această marcă nouă ne propunem acelaşi lucru: vrei să ştii mai multe despre o personalitate - de la staruri la oameni politici sau scriitori -, atunci îi cauţi biografia sau autobiografia la Victoria Books.

Cărţile pe care le avem în pregătire nu sunt doar o lectură interesantă şi nu se adresează doar celor pasionaţi să citească biografii. Ele sunt nişte lecţii de viaţă pe care le poţi învăţa din culisele «victoriei»", explică Bogdan Ungureanu, directorul executiv al editurii.

Prima carte Victoria Books este aşadar biografia trupei AC/DC. Cartea conţine 129 de fotografii alb-negru şi color, precum şi discografia completă a trupei. Volumul va fi urmat curând de "Al Pacino" de Lawrence Grobel (biografia autorizată), "Bono - Biografia" de Laura Jackson, "Fidel Castro" de Volker Skierka (biografia necenzurată), "Open" de Andre Agassi (autobiografia).

În exclusivitate, Jurnalul Naţional vă prezintă un fragment al biografiei, menit să ne introducă în universul AC/DC.

(fragment)
"Povestea e cam aşa. Jerry Lee Lewis ştia că are o problemă. Din motive pe care nu le putea pricepe în ruptul capului, persoana care şedea în loja regală a teatrului atrăgea mai mult atenţia decât el însuşi.

«The Killer» a suportat această lipsă de respect cât a putut de mult, după care a părăsit ţanţoş scena, învăluind publicul cu o uitătură ucigaşă. Nimeni n-a fost mai dezamăgit decât cuplul celebru aflat sus, deasupra tuturor - John Lennon şi Yoko Ono. Ei s-au dus la cabina lui Lewis, fostul membru al formaţiei Beatles fiind hotărât să stabilească ierarhia firească bazată pe respect. El s-a prosternat în genunchi înaintea idolului său şi a declarat: «Jerry Lee Lewis! Adevăratul rege al rock-and-rollului!».

Pe parcursul ultimilor 30 de ani, Malcolm Young şi zvăpăiatul lui frate chitarist, aflat încă la vârsta şcolii, Angus, s-au concentrat neabătut asupra omagierii în acelaşi stil a lui Jerry Lee şi altora ca el, precum Chuck Berry, Little Richard şi Fats Domino, tot acest efort fiind canalizat prin intermediul unui sistem de sonorizare monstruos de zgomotos.

Cu un sound de acest fel şi vânzări care au depăşit bariera de 150 milioane de albume, AC/DC a contribuit la celebrarea escapadelor sexuale, a aventurilor de beţie, a bătăilor, a căsătoriilor, naşterilor, funeraliilor, a maşinilor noi şi a noilor tatuaje pentru milioane de oameni de la Bruxelles la Brisbane, de la Montreal la Manchester şi în toate punctele situate între aceste extreme. Ceea ce face din AC/DC nu doar o trupă de rock, ci o instituţie culturală de nivel global.

Din prima zi, esenţa a reprezentat-o legătura muzicală aproape paranormală dintre Malcolm şi Angus, tenacitatea lor, încrederea în sine şi simţul ritmului şi al balansului, de o precizie elveţiană.
Chiar dacă amprenta lor specifică o constituie un catalog nesfârşit de copleşitoare riffuri de chitară, pe care le-au şlefuit mai întâi cu Bon Scott şi apoi le-au perfecţionat cu Brian Johnson, pauza - fantele de respiraţie, dacă vreţi - dintre acele acorduri este cea care a devenit trăsătura lor definitorie. Aşa cum Steve Marriott de la The Small Faces şi Humble Pie i-a spus cândva chitaristului Chris Turner, ulterior component al trupei Rose Tattoo: «Pauzele sunt cele care te dau pe spate».

Şi aşa a fost şi cu AC/DC, care, amănunt interesant, au vrut iniţial să se numească The Younger Brothers - după proscrişii din Old West care, la un moment dat, l-au însoţit pe Jesse James -, dar au constatat că numele fusese deja înregistrat de Turner.

Aşadar, în ce constă elixirul lor secret? Ce le-a permis să ridice rock-and-rollul la o formă de artă ultrapură şi înşelător de simplă de care aditivii, conservanţii şi modele muzicale din indiferent care moment pur şi simplu nu se lipesc? Cum de au reuşit să-şi continue cariera, în vreme ce alţii au căzut de-o parte şi de alta a drumului, fiind în măsură să privească dispreţuitor cum cadavrele numeroşilor lor detractori plutesc pe lângă ei?

Ceea ce e greu de explicat este faptul că fraţii Young nici nu arată şi nici nu se comportă aşa cum te-ai aştepta. În consecinţă, e aproape ca şi cum ai descoperi că pirpiriul pe care-l vezi în fiecare dimineaţă în autobuz, cu hainele de mărime nepotrivită şi ochelarii masivi, cu lentile ca fundurile de sticlă, e de fapt un boxer campion după care femeile se dau în vânt.

În cinstea lor au fost botezaţi copii, iar dintre aceştia iese în evidenţă puştiul care a fost înregistrat oficial ca Angus Malcolm George (fratele mai mare, fost membru al trupei Easybeats şi mentorul formaţiei), având ataşat şi numele lui Bon, pentru a desăvârşi un certificat de naştere numai bun de provocat crampe.

Apoi mai e şi stripperul danez care nu lucrează decât pe muzică de AC/DC, fanul din Melbourne care a scăpat de alcoolism ascultând vreme de o săptămână la căşti albumul Powerage la volum maxim sau postul de radio din Los Angeles care a avut la un moment dat o rubrică intitulată «ora de coţăială AC/DC», în cinstea cuplului care suna mereu ca să anunţe pe care dintre piesele formaţiei tocmai făcuseră sex.

Se spune că până şi mormântul lui Jim Morrison de la The Doors are gravat numele fiecărui membru al trupei în formula clasică, avându-l drept solist vocal pe Bon Scott. Cartea de faţă reconstituie drumul de la influenţa crucială a trupei Easybeats, trecând prin perioada legendară dominată de Bon şi moartea sa în luna februarie a lui 1980, continuând cu cooptarea lui Brian Johnson, albumul de referinţă Back In Black şi succesul uriaş şi respectul imens de care formaţia se bucură până în zilele noastre.

Iniţial, proiectul de faţă a fost conceput ca o tentativă de a oferi prima analiză în profunzime a formaţiei AC/DC. Dar, în procesul alcătuirii ei, am descoperit că există o nevoie de această carte mult mai mare decât ne-am închipuit.

Deşi cei de la AC/DC nu dau nemaipomenit de multe interviuri, atunci când le oferă, jurnaliştii pun invariabil aceleaşi întrebări care au fost puse şi la care s-a răspuns de nenumărate ori încă de la începuturile formaţiei.

Da, este adevărat că AC/DC nu se oferă în mod voluntar să dea informaţii, dar s-au arătat mai mult decât fericiţi (fireşte, printre nenumărate glume) să-şi deschidă sufletul atunci când li se puneau nişte întrebări mai acătării. Păcat că jurnaliştii rareori au ales să facă un astfel de pas. Rezultatul a fost că, deşi există excepţii notabile, cum ar fi australianul Christie Eliezer, este foarte posibil să parcurgi sute de interviuri cu AC/DC şi să rămâi la final cu una-două informaţii utile.

Într-un sens, această lipsă de profunzime în istoria media a formaţiei ne-a făcut misiunea ceva mai dificilă, dar, în acelaşi timp, a validat cu tărie şi a accentuat necesitatea pentru ceea ce întreprindeam noi.
Cât despre membrii trupei AC/DC, e de ajuns să spunem că lumea se află într-un echilibru extrem de delicat şi, dacă îndepărtezi din ecuaţie ceva atât de important precum sunt ei, consecinţele sociale ale unui astfel de gest ar putea fi extrem de periculoase la nivel social, la nivelul mediului înconjurător sau la orice alt nivel v-aţi putea gândi.
Încercaţi, o clipă numai, să vă imaginaţi viaţa fără ei."
Murray Engleheart
Arnaud Durieux

"Sunt de neoprit: AC/DC nu e doar o trupă de rock, este emblema rockului. Încercaţi să vă imaginaţi lumea fără ei. O carte atât de fidelă spiritului trupei încât după ce-o citeşti îţi asurzesc urechile. Oricare rocker care se respectă trebuie s-o citească"
(Publishers Weekley)

"E ca un jurnal de călătorie, cu acel entuziasm care te face să scrii pe prima hârtie care-ţi pică în mână, dar şi un fel de interviu luat în culise şi o biografie. Fotografiile din carte completează citatele, anecdotele şi adevărurile din ea. Max se înclină în faţa lui Murray şi Arnaud pentru felul cum au conceput acest omagiu pentru trupa care a marcat rockul"
(Max TV)