Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Țara pe care o iubesc” cuprinde 15 capitole, precedate de o prefață a reginei care explică și contextul în care a scris, deoarece memoriile ilustrează o „cumplită și înăbușită suferință”. Capitolele sunt redactate la Iași, în anii exilului din 1916, la câteva luni după intrarea României în război și după ocuparea Bucureștiului de Puterile Centrale. Regina găsește scrisul ca formă de eliberare de suferință, dar și de motivare a celorlalți, în anii ei cei mai grei, generați de exilul la Iași, moartea fiului ei Mircea și Primul Război Mondial.
Capitolele din carte ajungeau în tranșee
Cartea a apărut progresiv, fiind inițial tipărită capitol cu capitol, o dată la două săptămâni, în cel mai citit ziar, ce ajungea în toate tranșeele și în cătunele cele mai îndepărtate din România. Ulterior, textele au apărut într-un mic volum, ce devenise pentru fiecare suferind de pe front un dar prețios, la care se întorcea ori de câte ori avea nevoie de speranță și putere.
Nicolae Iorga a fost cel care a încurajat-o pe Regină să scrie această carte și tot el a tradus textele din engleză, pentru ca ele să ajungă la oameni. Așa a apărut „Țara pe care o iubesc”, o carte scrisă din pasiune și datoria față de țară, ce a atins inimile oamenilor și va continua să o facă mult timp de acum înainte, o carte în care o regină de neam străin a reușit să portretizeze într-un mod remarcabil frumusețile României, din vârfurile munților și pădurile dese până la malul Mării Negre, de la palatul și mânăstirea Cotroceni, la ruinele așezărilor străvechi.
„Cum pot pătrunde în inimile voastre?”
Regina începe cartea într-un mod cât se poate de dramatic, dar și emoționant, oferindu-le celor de pe front sprijin moral, încurajându-i să lupte: „Cum să mă fac auzită, cum pot pătrunde în inimile voastre; cum să vă vorbesc şi despre ce anume? Pana mea şovăie - este prea mult de spus, durerea e prea mare -, spaima stăruie deasupra capetelor noastre ca un nour, dar cineva trebuie să-şi facă glasul auzit, cineva trebuie să găsească curajul să sfarme această tăcere infernală ce ne striveşte, făcându-ne să ne simţim deja morţi, uitaţi, excluşi din rândul celor vii. Odată cu sosirea primăverii, un dor uriaş, aproape de nestăpânit, îmi năpădeşte sufletul. Precum un prizonier ce cată printre gratiile ferestrei de la temniţă după un colţ de cer, aşa încerc şi eu să-mi amintesc locurile părăsite atât de neaşteptat şi de dramatic. Astfel, m-am gândit că, în aceste vremuri de încercări, măcar pana mea ar putea să-i călăuzească iarăşi pe unii dintre noi către căminele de care ne e dor”.
Dor de ținuturile pierdute
Regina descrie în stilul său impresionant, în fiecare capitol, câte un ținut, văzut prin propriii ochi. Ținuturile la care face referire sunt cele pe care România le-a pierdut, la momentele respective în timpul războiului. „Am văzut odată plaja din Mangalia la apus. Eram cu fața spre mare, lumea parcă șoptea în liniștea înserării, dar marea mi se năpustea spre picioare, în veșnica, nestăpânita ei neliniște. În spatele meu, soarele se cufunda în zare, ultimele lui raze luminând valurile ce se spărgeau lovindu-se de ţărm cu o strălucire de miracol. Talazurile erau întunecate, dar fiecare era încununat cu o creastă de spumă auriu-portocalie, sub sărutul soarelui de asfinţit”.
„Am iubit până și mărăcinii”
„Nu există nimic din România pe care să nu-l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuți aici, m-am simțit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârșitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate și cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până și mărăcinii deșirați care-și împrăștie prin bolovănișuri frumusețea inutilă a ramurilor lor spinoase. Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice încât îmi păreau la capătul lumii și acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Mi-au plăcut culorile strălucitoare ale cerului; melancolia stranie a nopții care se așternea; aburul parfumat de rouă ce se înălța din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume... Am iubit România întru totul, am iubit-o profund... am iubit-o mult! Niciun foc nu purifică mai tare ca focul suferinței, nicio flacără nu se înalță mai drept spre inima lui Dumnezeu. Prin urmare, țara mea, nu contează prin câte necazuri ai trecut până acum și nici prin câte o să mai treci! Prin flacără trebuie să treacă oțelul înainte să devină o sabie tăioasă. Păstrează-ți credința neclintită și speră în continuare; ești cu atât mai măreață din cauza necazurilor tale și a felului în care le-ai înfruntat și ești cu atât mai vrednică să câștigi!” - Maria, Regina României.
