Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O Cleopatră tînără, răsturnată goală în jilţul înalt. Prin moarte ea rămîne tînără şi mărturisesc că-mi place să m-apropii de ea. Rămîne tînără, într-adevăr, prin moarte şi prin pictura lui G. Cagnacci. O moarte singură, fără un martor – cît de-ntîrziat – n-ajunge pentru a dura. Buni şi pictorii la ceva! Nu-i aşa, orbilor?
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.
Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri
7 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)
O Cleopatră tînără, răsturnată goală în jilţul înalt. Prin moarte ea rămîne tînără şi mărturisesc că-mi place să m-apropii de ea. Rămîne tînără, într-adevăr, prin moarte şi prin pictura lui G. Cagnacci. O moarte singură, fără un martor – cît de-ntîrziat – n-ajunge pentru a dura. Buni şi pictorii la ceva! Nu-i aşa, orbilor?
V. Dinică îmi spune ceea ce eu
însumi auzisem, şi anume că vom fi în scurtă vreme în faţa celui mai valoros tablou al Muzeului. Un Tizian: “Ecce homo”!
Făcut în 1543, tabloul e uriaş.
Atîta spectru al lumii!
De la suferinţă la bucuria tembelă şi, mai sus, la satisfacţia de penumbră sau chiar la starea celui care, în clipa cînd Isus, frînt de mijloc şi îndoit de genunchi, apare în tablou, pare a zice: “Ecce!”.
Cît de firesc şi cît de fantastic!
Ce puţin primeşte Mîntuitorul din partea pictorului!
Isus – chiar cînd e pictat de dreptcredincioşi fanatici – nu pare o femeie deghizată. El are greutatea suferinţei, el e crucificarea însăşi, el e omenirea care trece prin încercări decisive pentru a se purifica şi înălţa în spirit.
Tizian nu pregetă să-i facă lui Isus Cristos picioare de rănit, de om care nu poate călca drept, ci aduce picioarele din lături, pentru că nu mai are putere. Frumos nu e deloc Isus, ci oşteanul cu platoşă din cealaltă extremitate a tabloului e frumos. Dar cît de vinovat e frumosul în faţa teribilei dureri.
Într-adevăr, iată omul!
Iată omul! Dacă ar pleca acum din tablou, Isus Cristos ar părea popoarelor, îngrijorate de soarta lor, un fiu legitim al oricărei familii. Şi nimeni nu i s-ar închina, ci toţi i-ar întinde mîinile să-l sprijine, să nu cadă, greu cum e, împovărat de suferinţă.
În cabinetul de numismatică, la capitolul Orient, îl întîlnim – mic şi pictat cu răutate – pe Vlad Ţepeş. Nimic altceva de zis decît că, din fericire şi din păcate, pictorii ne fac aşa cum vor ei. Poate că trebuie luată în seamă ideea că, oricîte fapte bune am face, pe pictorii din jurul axei energiei noastre nu se cuvinte să-i păstrăm departe sau să-i tragem în ţeapă, ci să-i apropiem pentru ca ei, care ne ştiu mai bine, ei, ai noştri – oricît de exigenţi ar
fi –, să ne facă portretul ce va rămîne peste veacuri. Degeaba am lansa noi, românii, azi, comenzi cu chipul lui Vlad Ţepeş, în lume circulă aproape la cheremul bursei de vampiri Dracula Voievod.
Într-un tablou de A. Bronzino, văzut în fugă, parcă disting figura marelui regizor al lumii Lucian Pintilie. Apropo. Ce-o mai face? Aşteptăm să moară ca să monteze o piesă sau să facă nişte filme în ţara lui? Ce mai faci, Lucian Pintilie? Păreai destul de vesel în pictura lui Bronzino!
Mai văd tot pe fugă o Venus şi-un Jo, posesivi, ca într-un spasm erotic prelungit.
Regăsesc două picturi ale lui Rubens, “Peisaj după furtună”, cu multă violenţă şi răvăşeală, şi un alt moment de erotism nedisimulat, “Drumeţul şi Angelica dormind”, în care ochii lacomi ai celui îngenuncheat lîngă trupul gol aproape şi rozaliu al Angelicăi parcă ar sfîşia vălul pe care, de altfel, el îl şi trage cu mîini înfrigurate de pe sexul pe care-l acoperă, abia chemîndu-ne spre el.
Eram gata să trecem uşor pe lîngă unul din cele mai plastice tablouri ale Muzeului. şi asta pentru că autorul S. Van Hoogstraten n-are bursă. Însă tabloul mic îmi produce o impresie de neuitat. Întîi cînd l-am văzut mi s-a părut venit de undeva din veacul nostru, atît era de modern: “Omul la fereastră”.
Totul e făcut ca în cînepă aspră, fereastra e atîta de puţin umanizată şi, brusc, lumina de pe faţa omului! Ideea de a-l încadra într-unul din patrulaterele ferestrei, din nou asimetric, dă timbrul acela de viaţă, de care e atîta nevoie. Nimic din convenţionalismul portretelor de curte. Nici nu se ştie dacă la fereastră e omul sau numai capul său. Pare că lumea întreagă s-a concentrat aici, constrînsă de acel sfert de fereastră, să ne privească blînd şi paşnic.
De mii de ori, sunt sigur, David a fost învins de Goliat. Dar artistul adevărat n-a pictat acel moment prea îndelung repetat. El a preferat să aştepte singura victorie a lui David asupra lui Goliat. Şi asta a pictat. Momentul cînd cel mic l-a învins pe cel mare. Problema nu se circumscrie nicidecum începutului veacului al XVII-lea, mai ales că şi întîmplarea propriu-zisă e niţel mai veche, problema e actuală şi azi. De partea cui e artistul? De partea forţei oarbe sau de partea celor mici şi slabi?
Satisfacţia cu care Caravaggio a pictat exact momentul în care David ţine capul tăiat al lui Goliat în mînă, bucuria cu care a însemnat fruntea uriaşului unde-l lovise cel mic arată de partea cui e artistul. Aş spune chiar că, pictînd semnul de lovitură de pe fruntea celui mare şi puternic, pictorul l-a mai lovit el însuşi încă o dată, în numele tuturor celor umiliţi de forţa brutală, în numele tuturor artiştilor de care nu le pasă celor mari şi răi.
Drumul meu prin Muzeul de Istorie a Artei din Viena se încheie deocamdată cu viziunea uşor aberantă, dar plină de forţă sugestivă a premodernului G. Arcimboldo, care, deşi născut în 1527 şi mort cu şapte ani înainte de încheierea veacului său, are o îndrăzneală creatoare de esenţă modernă.
“Iarna” e un cap rădăcinos şi straniu, făcut cum numai foarte tîrziu s-au încumetat să facă unii pictori moderni.
“Vara”, şi ea, e o caricatură făcută din fructe de sezon.
“Apa” e un cap făcut din faună acvatică.
“Focul” aduce flăcări într-un costum de cavaler. Imaginile sunt halucinante, fără egal în tot muzeul, în ce priveşte modernitatea lor.
Nu ştiu dacă ar fi cineva în stare să mai facă un Napoleon atît de fotografic, după ce Arcimboldo dă o asemenea dovadă zdrobitoare că viziunea adîncă asupra artei nu e o invenţie recentă, ci o descoperire mult mai veche şi, de fapt, că arta modernă e organică omului, e intrinsecă oricărei profunzimi umane. Arcimboldo stă în Muzeul de Istoria Artei din Viena ca un simptom al artei care va veni.
...Şi-acum mă-mbrac în trening, îmi îmbrac băiatul şi plecăm pe un maidan să jucăm un fotbal cu prietenii noştri de la Ambasada Română.
Pe Andrei Muzeul l-a obosit, mi-a zis după trei ore că are nevoie de aer. I-l dau tocmai azi. Între Archimboldo, Rembrandt şi şutul dintr-o bucată e distanţa a doi plămîni mici de copil care trebuie să fie sănătos.
Dar înainte de a coborî, cîteva gînduri şi o întîmplare rară.
Un drum prin muzeu e un drum prin aerul fiecărui tablou. Doar acea “Întoarcere de la vînătoare” ne-a mai liniştit. Celelalte tablouri au atmosfera lor grea, opulentă. Chiar şi italienii de aici sînt greu suportabili.
Dar sus, într-o încăpere secundară, V. Dinică, un adevărat ambasador cultural, ne duce prin amabilitatea şefului pazei, cu care e prieten, şi ne ţine răsuflarea tăiată cu ideea că ne va arăta ceva rar. Străbatem sute de metri care nu ne mai pot spune nimic, metri de măreaţă nimicnicie colorată, de megalomanie care şi-a zis artă, numai pentru că folosea uneltele artei şi, deodată, Andrei strigă, strigă literalmente, alergînd parcă să îmbrăţişeze pe cineva:
– Uite-l pe Mihai Viteazul!
Şi, într-adevăr, într-un tablou aflat, vai!, în galeria secundară (ce înseamnă punctul de vedere al străinătăţii, aparenta obiectivitate a celor care nu ne înţeleg), intitulat “Cressus arată lui Solon comorile sale”, imediat lîngă împăratul Rudolf, e zeul unităţii noastre, Mihai Viteazul.
Are sprînceana curată, are ochii limpezi. Stă drept pe şira spinării, nu-l încovoaie nici o vecinătate... vai, sprînceana lui Mihai Viteazul pictată de F. Franken cel Tînăr, cum seamănă ea cu sprînceana Viteazului de azi. Participăm la ceremonia secretă şi exclusivă a întîlnirii cu Voievodul Unirii celei Dintîi.
