Despre îngerul care a strigat, frumosul nebun şi Mogoşoaia

Îi leagă o prietenie de o viaţă. O viaţă boemă, trăită frenetic în Olimpul lumii scriitoriceşti – am numit Mogoşoaia –, şi talentul cu care Divinitatea i-a hăruit pe-amândoi. Mircea Micu vorbeşte despre marele său prieten Fănuş Neagu.

● Jurnalul Naţional: Domnule Mircea Micu, am să încep abrupt, aşa cum m-aţi rugat, întrebându-vă când şi cum l-aţi cunoscut pe autorul "Îngerului a strigat".
● Mircea Micu: Era imediat după aterizarea mea la Bucureşti, venisem să mă consacru scrii­­tor, în loc să fi rămas... la coasă. Aşteptam pe unul dintre holurile somptuoase de la Şosea, din clădirea Uniunii, azi sediu de partid, să aflu dacă primisem ceva bani la o şedinţă a Fondului literar. Alături de mine aşteptau şi alţi tineri condeieri, majoritatea din provinicie, când a ieşit vijelios şi înalt cât un Gibraltar autorul "Îngerului a strigat", membru al comitetului, care împărţea generos hârtiile, cererile rezolvate. Ajuns în dreptul meu, s-a oprit o clipă şi  a zis: "Tu eşti ăla de la Arad,  venit de la o şcoală de surzi să faci praf Bucureştii? Cum ziceai că te cheamă? Micu? Ce nume e ăsta? Eşti nepotul lui Samuiel Micu Klain? (râde) Stai să văd ce pot face". A dispărut în interiorul camerei cu uşi capitonate şi s-a reîntors rapid cu cererea aprobată: "Poftim, şi nu mai scrie ca prostu' «necesităţi materiale» la motivarea  împrumutului. Scrie «caz de boală...»".


TITLU DE ESENŢĂ BIBLICĂ
● Când se întâmpla asta şi cum aţi ajuns să deveniţi aproape nedespărţiţi?
● Asta se întâmpla în 1965 şi, la nici două luni, am ajuns printr-un concurs de întâmplări favorabil să devin... angajat al Uniunii Scriitorilor, în calitate de şef al Caselor de creaţie. Eram ardelean conştiincios şi a doua zi, la angajare, eram prezent la sediul din Kiseleff 10, la ora opt şi jumătate. Evident că am stat în curte aşteptând să vină şeful meu direct, Traian Iancu, şi  să mă instaleze într-un birou. Atunci s-au înfiripat primele legături, eu fiind îndemnat de prozatorul de-acum consacrat să mă cazez la Mogoşoaia. Acolo de fapt am spulberat multe zile şi mai multe nopţi alături de nume cunoscute ale literaturii române, începând cu Marin Preda. De altfel, acestuia Fănuş îi cedase camera numărul 6, cu vedere spre parcul secular, cameră în care Preda s-a şi săvârşit, contra unei sticle de Ballantines...


● Vă amintiţi la ce lucra Fănuş Neagu în vremea aceea acolo, la Mogoşoaia?
● Lucra, după câte ştiu, la "Îngerul a strigat", titlu de esenţă biblică, roman parţial autobio­gra­fic, pe care îl începuse la Brăila, continuase să lucreze la finisarea lui la Sinaia şi apoi aici, la Mogoşoaia. Fănuş lucra în general ziua. Fo­lo­sea un pix care părea minuscul... Eu stăteam în camera nr. 27, în care murise Nichifor Crainic şi în care nu voia nimeni să se mute, din motive de... stafii. Avea şi o rubrică de sport la România literară în care "şlefuia" adevărate bijuterii li­terare. De câteva ori, nefiind în formă sau neavând chef, mă ruga să scriu eu ceva. Pro­fitând de talentul (zice-se) meu de... parodist.
A fost o perioadă fructuoasă şi extraordinar de vie atunci, acolo, în vremea când erau pre­zenţi Marin Preda, Horia Lovinescu, Cella Ser­ghi, Ion Băieşu, Gheorghe Pituţ, genialul grafician Florin Pucă şi, mai apoi, protejatul nostru, neliniştitul fost... revoluţionar Mircea  Dinescu.


● Aţi fost ani de zile la conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, al cărei secretar ales era Fănuş Neagu. Ce ne puteţi spune despre acea perioadă?
● Întâi şi întâi, am fost ani de zile angajat la Uniunea Scriitorilor, pe vremea când era preşedinte Zaharia Stancu. În clipa în care s-a înfiinţat Asociaţia de Bucureşti pentru... dezcentralizare (!) şi Fănuş s-a hotărât să mă ia cu el, Stancu m-a sfătuit să nu plec, dar Fănuş era irezistibil. Plus că-l aveam şef ambii pe George Macovescu, care era şi ministru de Externe. Graţie lui şi a expansivului brăilean Fănuş, pe care în certificatul de botez bisericesc îl mai chema şi... Decebal, Trifan, Fănică, am izbutit să obţinem un sediu în buricul Bucureştilor, în spatele magazinul Eva, cam pe unde era şi casa Maiorescu de pe Strada Mercur.


● De fapt, ce era şi cu ce se ocupa această asociaţie de Bucureşti?
● Îmi puneţi o întrebare ciudată. Era ce este şi azi, cu deosebirea că tipărea  almanahuri sau... almanahe, o revistă de cuvinte încrucişate, Do­mi­no, aveam o Cinematecă a scriitorilor ob­ţi­nu­tă de Fănuş (cu aprobare) în care am adus pâ­nă şi "Portocala mecanică", făceam şezători li­terare, ce mai, activităţi, nu glumă. Atunci l-am angajat pe Mircea Dinescu, tânărul poet care, cică, lucra la almanah şi pe care l-am dus alături de noi la Casa de creaţie Mogoşoaia. Stă­tea sus, la mansardă, cum ar veni, în fostele chi­lii de călugări (zice-se) şi plătea o nimica  toa­tă. De altfel, la început, datorită ge­ne­ro­zi­tăţii lui Fănuş, am avut ca salariaţi, pe bani bunicei, pe Dan Deşliu, Vintilă Ornaru (azi la Paris), Radu Dumitru şi George Alboiu. Vreau să precizez că aveam un venit anual în urma publicaţiilor noastre de (vedeţi să nu scăpaţi reportofonul) de 8 (opt) milioane lei vechi. Ca şi comparaţie, Casa scriitorilor de la mare, vila cu 45 de camere, a costat... 5 milioane.
● Care era atmosfera la Mogoşoaia, cum erau relaţiile dintre atât de diverşii "locatari"?
● Vreau să spun că Fănuş era figura numărul 1 acolo. Mai ales că imediat după cutremurul din '77 se mutase într-una dintre căsuţele aflate imediat la intrarea în parc. Plus că cei de la cinematografie şi în special regizorul Vitanidis erau în fiecare seară la o mică... destindere la Castel!
În vremea aceea, erau cazate în acelaşi perimetru mai multe nume sonore. Nicolae Breban, întors spăşit de la Paris, Alexandru Ivasiuc, care nu mai era secretar al Uniunii, Marin Preda - director al Editurii Cartea românească... Într-o duminică, a venit pe neaşteptate în vizită la Mogoşoaia... Nicolae Ceauşescu! Noi eram pe terasă, angajaţi în lichidarea unor pahare cu vin de pământ, aşa că nimeni nu i-a prea dat atenţie. Cică ar fi întrebat "Cine sunt ăştia?" şi, spunându-i-se că sunt scriitori cazaţi aici, care au venit să scrie, el ar fi replicat: "Da' ce, ei nu au casă?". Pe-atunci se zvonea despre iremediabila închidere a Mogoşoaiei. Nu s-a întâmplat aşa.


BIJUTIERAL CUVÂNTULUI...
● Ce alte întâmplări relevante vă mai stăruie în memorie legate de Fănuş Neagu?
● Poate ar trebui să povestesc câte ceva despre o călătorie în Ucraina, unde l-am însoţit pe Fănuş să recupereze nişte ruble pe cărţile traduse aici. Deşi nu eram delegaţie oficială, cei de la Kiev ne-au primit cu un protocol deosebit şi-l numeau pe Fănuş "şef  de delegaţie". În virtutea acestui rang, l-au culcat într-o cameră separată, eu şi Radu Dumitru, dramaturgul, ocupând un apartament somptuos. S-a nimerit să fie şi o întâlnire internaţională de fotbal între echipele celor două ţări, aşa că hotelul la care am fost cazaţi gemea de... turişti veniţi de fapt la mica bişniţă. Un înfocat rapidist care era posesorul a zece sticle de vin Galbenă de Odobeşti a trecut prin vamă fără probleme, le-a vândut lui Fănuş, care, vorba lui, era... mai mare, peste 5.000 de ruble, onorariul primit.
Într-una dintre seri, lovit de compasiune pentru bieţii compatrioţi cu care luam cina în restaurantul hotelului, a comandat 2 (două) ki­lograme de icre negre şi 10 (zece) sticle de Krepkaia, vodka trotil. Destul că azi, după aproape 40 de ani, poate află şi Stela Neagu, doamna lui Fănuş, că din contravaloarea unei maşini Volga Fănuş a ajuns acasă cu câteva bijuterii, brăţări de chihlimbar, o bicicletă  făcută cadou fiicei mele şi, culmea!, cu trei sifoane de metal a câte 5 litri, pe care nu le-a putut folosi niciodată, lovindu-ne de refuzul îndârjit al sifonarilor.
Le era frică să nu explodeze!!
Întorşi cu trenul, în vagonul-restaurant a cumpărat tot vinul existent pentru puţinii ocupanţi, iar în gară la Chişinau, ajunşi la miezul nopţii, am deschis geamul şi am cântat prima strofă din "Deşteaptă-te, române". N-am să uit, de asemenea, o vizită acasă la autorul "Îngerului a strigat" împreună cu Cezar Grigoriu, ginerele lui Gheorghiu Dej, şi dramaturgul Vintilă Ornaru. Atunci, Fănuş promisese să nu pună gura pe vin, spre a nu-l necăji pe tatăl său, nea Vasile Neagu, fost  aviator tehnician în timpul războiului şi iscusit tâmplar. Drept pentru care Fănuş părăsea din cinci în cinci minute camera în care noi petreceam şi trăgea pe furiş câte o cană cu vin dintr-o damigeană ascunsă într-un scrin vechi. De la o vreme, nea Vasile, care observase manevra, având în vedere că Fănuş devenea din ce în ce mai... vorbăreţ, i-a zis: "Fane, tată, nu te mai chinui, că rupi pingelele de pomană şi-i strici gustul"... Sunt multe poveşti frumoase cu Fănuş, era impetuos şi dornic de viaţă, plin de umor, cu replica pito­rească, cititor pasionat, devorator de literatură, aş zice, ca şi azi. El este autorul multor ziceri memorabile, dintre care două au rămas celebre... Cea despre vin: "Cum trebuie să fie... dânsul? Alb, sec, gratis, rece  şi... mult". Întrebat ce ar vrea să fie în această ţară... socia­listă, Fănuş a replicat: "Minoritate naţională!".


● V-aş ruga să sintetizaţi în câteva cuvinte ce reprezintă Fănuş Neagu pentru literatura română de azi, de ieri şi de mâine.
● Voi reproduce nişte rânduri dintr-o carte a mea despre "Frumosul nebun al marilor oraşe". Scriam acum câţiva ani aşa: "Bijutier al cuvântului de limbă românească, mâna sa de poet sfinţind proza, îmbrăcând-o în odăjdii de taină scrie nesomnuri fabuloase, cu ierni care  se prăbuşesc peste cantoane părăsite chemând îngeri pe care de atâtea ori i-a strigat.   
E un nebun frumos al marilor oraşe, în­cer­când să plimbe prin Capitală o biserică aşezată
Pe o sanie la care nu se înhamă nimeni. Fănuş e un pierzant benevol. Cunoaşte ruletele vieţii mai bine decât crupierii de la Monte Carlo. E un neliniştit, cântându-şi destinul care scapără ca un stilet de argint în rana deschisăa prozei române. Prea multe stele a stins la tâmpla cititorului acest risipitor de metafore aurifere  şi poet din născare.
Urcând din bălţile adăpostind schelete de crapi adormiţi de bătrâneţe, el vrea să fie PASÂRE CU PENELE MUIATE IN VINURI PÂSTRATE ÎN MÂNÂSTIRI...".