Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu paşi bine măsuraţi, dar siguri, ambiţiosul proiect editorial “România supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii războiului rece”, iniţiat acum un an sub egida Fundaţiei Europene Titulescu, a ajuns la cel de-al treilea volum(*). Câtuşi de puţin întâmplător, proiectul este coordonat de către ambasadorul Nicolae Ecobescu, personalitate de referinţă a diplomaţiei româneşti. De aceea găsesc nimerit să reamintesc faptul că, în anii proletkultismului intolerant, tânărul diplomat Nicolae Ecobescu s-a numărat printre iniţiatorii unui proiect ambiţios care propunea Ministerului Afacerilor Externe de atunci, dreapta cinstire a moştenirii lui Nicolae Titulescu, diplomatul şi patriotul de excepţie care “a adus România în Europa şi Europa în România”.
Fireşte, nu putem pune un semn de egalitate între cele două perioade, dar nici nu cred că putem ignora faptul că încă mai circulă şi produc efecte păgubitoare nişte clişee cu vădită încărcătură ideologică şi care au înlocuit sintagma “rămăşiţele burghezo-moşiereşti” cu “rămăşiţele comuniste”, păstrând, fireşte într-un alt registru retoric, raţionamentul rudimentar, intoleranţa şi nihilismul. Scenarită periculoasă ale cărei semnificaţii au fost puse în lumină de către prof. univ. dr. Adrian Năstase, preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu, în alocuţiunea la lansarea cărţii sub auspiciile acestui prestigios forum cultural:”Aspecte importante ale diplomaţiei româneşti sunt date uitării sau pur şi simplu sunt şterse din dosarele diplomatice, rămânând loc liber pentru o diplomaţie pe pilot automat. Şi mă refer aici la întreaga perioadă a anilor de după Revoluţie.”
Trebuie spus, din capul locului, că şi cel de al treilea volum al proiectului “România supravieţuire şi afirmare prin democraţie în anii războiului rece” confirmă întru-totul cât de necesar era acest demers acum, când diplomaţia românească, prin instituţiile sale reprezentative, dă semnale clare şi convingătoare că poate şi vrea să reprezinte, să promoveze şi să apere Interesul Naţional al României.
Primele două tomuri ale ciclului se refereau la perioada cuprinsă între sfârşitul celui de-al doilea război mondial (1945), când - prin “procentajul” stabilit, în mod samavolinic, de Churchill şi Stalin - România devenea ţară captivă a lagărului sovietic şi momentul aprilie 1964, adoptarea a ceea ce s-a numit “Declaraţia de independenţă a Românei” faţă de Moscova, iar al treilea volum se concentrează asupra perioadei care începe cu trecerea de la regimul politic al lui Gheorghiu-Dej la regimul Ceauşescu şi ajunge până la sfârşitului anilor '70.
Este o perioadă în care, printr-o diplomaţie inteligentă, realistă, curajoasă şi tenace, după “Declaraţia din aprilie 1964”- considerată a fi ”o fereastră în Cortina de Fier”- şi, apoi după respingerea categorică, pe 21 august 1968, a invaziei “trupelor frăţeşti ale Tratatului de la Varşovia” împotriva “Primăverii de la Praga”, România demonstra că a ieşit din etapa supravieţuirii pentru a se afirma ca o voce distinctă, partener respectat şi chiar căutat (cuvântul nu este deloc întâmplător ales) de către prestigioşi lideri şi diplomaţi occidentali ai timpului.
Materia cărţii - comunicări, articole, studii şi, în mod deosebit, cele 12 documente de arhivă, dintre care 10 sunt inedite-, este ordonată pe câteva teme-cheie. Prima secţiune este consacrată consolidării independenţei României faţă de Moscova, această adevărată “constantă a politicii externe româneşti”, ideea independenţei faţă de deciziile “marelui vecin şi prieten de la Răsărit” fiind susţinută în capitolul următor consacrat relaţiilor ţării noastre cu Iugoslavia şi China, două state adepte, ele însele, ale “nesupunerii” la deciziile diktatului sovietic. Un alt capitol tratează politica de deschidere şi colaborare cu Occidentul, cu referiri punctuale pe relaţiile României cu Republica Federală a Germaniei, cu Franţa, Anglia, Japonia şi Statele Unite, excursul tematic încheindu-se cu analizele aplicate asupra unei alte teme de cert interes: cooperarea extinsă şi solidaritatea cu ţările în curs de dezvoltare.
O menţiune cu totul specială pentru capitolul “România –mediator sui generis în soluţionarea marilor crize internaţionale ”în care se demonstrează, pe baza unor documente diplomatice şi a mărturiilor unor persoane implicat în procesele complicate de negociere, că, în condiţii internaţionale extrem de tensionate, bunele oficii ale României erau de un preţios ajutor. Aria tematică este amplă şi semnificativă, de la conflictul americano-vietnamez (1966-1975) la antamarea dialogului direct egipteano- izraelian, la criza afgană sau la rolul de mediator, la cel mai înalt nivel, între Juan Carlos, tânărul rege al Spaniei, şi liderul Partidului Comunist Spaniol, Santiago Carrillio. Nu este, câtuşi de puţin întâmplător dacă, în condiţiile în care puterea de la Kremlin acţiona, tenace şi sistematic, pentru cauza ”internaţionalismului socialist”, liderii PCUS vor pune în acţiune o încrâncenată strategie de discreditare a rolului de mediator al României şi de sabotare a parteneriatelor sale cu state care nu făceau parte din “sistemul mondial socialist”, ca şi cu instituţii şi organisme europene sau internaţionale.
Iată, de pildă, cum definea Leonid Ilici Brejnev, la întâlnirea cu Nicolae Ceauşescu (Crimeea, 7 august 1978), relaţiile sovieto-americane, de fapt coordonatele “Războiului Rece”: “Problema este că în lume cele mai mari şi mai puternice ţări sunt Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Eu ştiu unde sunt punctele americanilor şi eu ştiu unde le am eu”
Era de la sine înţeles că în condiţiile acestei politici în forţă liderii sovietici nu puteau tolera (şi, cu atât mai puţin, încuraja) poziţia activă a diplomaţiei româneşti care susţinea şi promova forţa dreptului internaţional împotriva politicii de forţă armată. În schimb, Occidentul, China sau Japonia, ca şi statele lumii a III-a, aveau vitală nevoie de cooperare şi de dialog. De aceea, la antipodul strategiilor diversioniste ale Moscovei şi ale fidelilor săi din “blocul monolitic” se situau, însă, aprecierile deosebite de care se bucurau acţiunile diplomaţiei române, temă pe care o susţin numeroase documente şi exegeze din volum. Inevitabil, ajungem şi la un subiect delicat (dacă nu chiar la un”tabu”! ) şi anume aprecierea de care, o bună vreme, s-a bucurat Nicolae Ceauşescu din partea unor personalităţi ale vieţii publice, ale politicii şi diplomaţiei occidentale, din China sau din aşa-numitele ţări în curs de dezvoltare.
Iar dacă vorbim despre sfaturile şi recomandările pe care, în anumite cazuri, importanţi lideri occidentali le aşteptau din partea României, implicit, preşedintelui său, iată un semnificativ extras din Nota de convorbire redactată la 15 iunie 1978 cu prilejul convorbirilor pe care preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, le-a avut cu James Callaghan, primul ministru al Marii Britanii:
“James Callaghan: Noi avem o problemă specială, pe care v-o prezint cu toată încrederea. Avem indicii clare că China doreşte să obţină de la noi avionul militare Harrier, care este un avion de asalt, util mai ales pentru paza frontierelor. Dacă acceptăm, sovieticii vor fi foarte supăraţi, dacă nu - se supără chinezii. Ce ne poate spune în această privinţă “preşedintele Solomon”? V-am spus aceasta cu titlu confidenţial. Sincer, sunt în dilemă.
Nicolae Ceauşescu: Eu nu sunt Solomon, dar cunosc şi povestea cu motorul Spey şi cu avionul Harrier.
James Callaghan: Este un avion de cea mai bună clasă.
Nicolae Ceauşescu: Au şi sovieticii un avion cu decolare verticală, aşa că nu au motive de supărare. Cred că îl puteţi da, dar fără a face neapărat o mare publicitate.
James Callaghan: Aţi putea dezvolta această idee? Cum credeţi că se poate face aceasta?
Nicolae Ceauşescu: Cred că nici nu trebuie dezvoltată. În asemenea probleme cu cât se vorbeşte mai puţin, cu atât mai bine. Chinezii ştiu să păstreze un secret.”
O precizare se impune: la acea vreme, Occidentul, lumea democratică şi, desigur, nu numai aceştia, mai aveau încă imaginea lui Nicolae Ceauşescu “aliatul rebel” din CAER şi din Tratatul de la Varşovia, aşa după cum liderul de la Bucureşti încă mai asculta de sfatul unor diplomaţi de marcă. Treptat, însă, pe măsură ce decizia politică se concentra în mâinile cuplului cvasi-prezidenţial, dar şi în măsura în care canalele de comunicare şi de negociere între marile puteri deveneau operaţionale, fluide şi sigure, medierea lui Ceauşescu devenea de domeniul trecutului ireversibil. De fapt, îmi este şi acum foarte greu să afirmăm cu certitudine că Occidentul a apreciat “valoarea în sine” a lui Nicolae Ceauşescu şi că, mai degrabă, nu a avut, la un moment dat, nevoie doar de valoarea sa de întrebuinţare. Nu duc discuţia mai departe, spre a nu fi bănuit că fac trimiteri la realitatea imediată…
Cu acest al treilea volum, crestomaţia “România supravieţuire şi afirmare în anii războiului rece” se dovedeşte a fi un excepţional manual de diplomaţie aplicată.
(*) Fundaţia Europeană Titulescu “România suveranitate şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului rece. Comunicări, articole, studii.”Volumul 3. Coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu. Editura Cetatea de Scaun, 2014
