Metafizica lui Marlowe

Sîntem pe un drum bun, pe care l-am anticipat în urmă cu mai mulţi ani, cînd mi-am afirmat încrederea în înflorirea romanului poliţist românesc, stîrnind zîmbete condescendente din partea scepticilor de conjunctură.

Panică - Analiza unor acţiuni

Sîntem pe un drum bun, pe care l-am anticipat în urmă cu mai mulţi ani, cînd mi-am afirmat încrederea în înflorirea romanului poliţist românesc, stîrnind zîmbete condescendente din partea scepticilor de conjunctură.

Iată, într-un interval scurt de timp au apărut cîteva thrillere datorate unor autori de la noi, care nu fac de rîs genul: Gabriel Chifu, Stelian Ţurlea, Bogdan Hrib, Adrian Onciu. Au început să apară şi cărţi de critică dedicate acestui fenomen – “Melonul domnului comisar” al Danielei Zecca a fost o primă şi exhaustivă tratare a fenomenului, după cea a lui Horia C. Matei din “Literatura şi fascinaţia aventurii”, şi încercările, mai mult sau mai puţin notabile, ale altora.

Acum avem la dispoziţie un alt instrument de lucru pentru a-l înţelege – “Metafizica detectivului Marlowe”. Instrument de lucru? M-am pripit numind astfel cartea semnată de publicistul, eseistul, profesorul Mircea Mihăieş. Într-adevăr, poate fi catalogată şi aşa, dar, în primul rînd, ea este o carte tulburătoare, captivantă ca un roman poliţist. N-are nimic din morga unui tratat ştiinţific, deşi e articulată cu multă rigoare. Fiindcă Mircea Mihăieş se comportă ca un harnic detectiv literar. Folosindu-se de cunoştinţele sale în varii domenii – filosofie, critică şi istorie literară, morală, politologie etc. –, el reuşeşte să descifreze, dintr-un unghi propriu, destinul unuia dintre cele mai îndrăgite personaje care s-au creat vreodată. Audiază martori, prezintă ambianţele prin care se deplasează protagonistul, îi cercetează biografia. Fără să fie spulberată în totalitate – ar fi şi păcat! –, enigma Marlowe ne este explicitată pe îndelete, acordîndu-ni-se şansa de a face cunoştinţă cu înţelesuri care scapă unui ochi neavizat. Nu este uitat nici creatorul lui, Raymond Chandler, supus unei investigaţii mi-nuţioase, totul fiind profilat pe ecranul vast al perioadei în care a scris, dar şi cu trimiteri spre lumea noastră de azi. La sfîrşitul lecturii avem impresia că un ghid atotştiutor ne-a purtat printr-un univers populat cu fiinţe oneste sau abjecte, pline de curaj sau pitite de spaimă în unghere în care să nu le descopere nimeni, de o cinste ireproşabilă sau corupte pînă în măduva oaselor.

IRONIE. Evident, în centrul atenţiei se află Philip Marlowe, “un chevalier sans peur et sans reproche” dintr-o vreme în care valorile tradiţionale devin ridicole în multe împrejurări. Vulnerabil, de o sensibilitate exacerbată, pe care ţi-o camuflează prin ironie şi umor, sau adoptînd masca unui cinic dezabuzat, de multe ori perdant în confruntările în care e implicat, el rămîne întipărit în memoria cititorului ca un extraordinar căutător al dreptăţii şi adevărului, “plămădit dintr-o altă materie decît detectivul tradiţional”.

SCRIERE. Chandler nota undeva că Hammett a scos crima din vazele veneţiene şi i-a dat drumul pe uliţele sordide. Parafra-zîndu-l, îmi place să cred că Mircea Mihăieş a scos critica literară din obtuzitatea şi infatuarea în care se complăcea ori de cîte ori era vorba despre literatura poliţistă, socotită un produs minor, şi a îndemnat-o să scruteze mai atent un fenomen care, în unele cazuri, înseamnă o reuşită comparabilă cu cele mai eclatante izbînzi ale scriitorilor din alte genuri. De altfel, însuşi autorul excepţionalului “Rămas bun pentru vecie” consemna cu amărăciune, referindu-se la unii comentatori ignoranţi, răuvoitori sau doar opaci: “Oricît de bine şi profesionist ai scrie o poveste poliţistă, ea va fi tratată doar într-un paragraf, pe cînd orice evocare de mîna a patra, prost construită, batjocoritoare, a vieţii culegătorilor de bumbac din Sudul profund va beneficia de o coloană şi jumătate plină de respect”.

Admirabil scrisă şi deosebit de bine documentată, “Metafizica detectivului Marlowe” – ce titlu superb! – merită să fie tradusă în limbi de circulaţie internaţională.

Fără să mă erijez într-un “Papă al romanului poliţist” de la noi, cum m-a numit cineva, nu-mi rămîne decît să lansez tinerilor acelaşi îndemn: “Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”, cărţi poliţiste sau despre ele, cît mai bine şi cît mai palpitant, astfel încît profeţia mea legată de expandarea romanului autohton cu detectivi şi criminali să se adeverească.

Biografie

Mircea Mihăieş (n. 1954) este profesor de studii americane şi britanice la Universitatea de Vest din Timişoara, redactor-şef al revistei Orizont, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Dintre volumele publicate amintim: “De veghe în oglindă”, “Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere”, “Masca de fiere”, “Scutul lui Perseu”, “Femeia în roşu” (în colaborare cu Adriana Babeşi şi Mircea Nedelciu, “Cărţile crude”, “Jurnalul intim şi sinuciderea”, “Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen”