Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înainte de a scrie câteva cuvinte despre cartea lui Adrian Năstase- „Lumea. americanii şi noi”(*)-, să notez un fapt asupra căruia se trece prea uşor. Mă refer la percepţia publică asupra unei relaţii - „americanii şi noi”-, relaţie care a înregistrat, în perioada postbelică, o evoluţie sinuoasă. De la speranţa (până la urmă, vană!) de la începutul anilor*50-„vin americanii şi ne scapă de ruşi”-, la zilele de 2-3 august 1969, când Richard Nixon devenea primul preşedinte american care vizita România, prima ţară socialistă vizitată de un preşedinte al Statelor Unite după încheierea celui de-al doilea război mondial, de la curcubeul care a apărut în ziua de 23 noiembrie 2002, când preşedintele George Bush anunţa că Româna fost invitată să intre în NATO, ceea ce i-a permis înaltului oaspete emoţionanta remarcă „Dumnezeu zâmbeşte Bucureştiului”, până la intempestiva deplasare, în vara anului trecut, a unui emisar special al administraţiei americane anume spre a-l susţine pe cel pe care românii nu îl mai vroiau în fruntea statului- acesta ar fi, în linii mari, traseul sinuos al imaginii publice a binomului „americanii şi noi”.Care a devenit dintre „subiectele care macină spaţiul românesc în fiecare zi”, alături de alte „teme grave care se perpetuează ca întrebări fără soluţii aparente”, după cum îndreptăţit notează Adrian Năstase.
Se simţea, atunci, nevoia unei abordări din surse de primă mână, temeinic argumentate, care să contureze datele esenţiale ale acestei problematici şi, mai ales, să ajute „mediul profan” ( ca să zic aşa!) să şi formeze o imagine mai apropiată de realitate. O imagine eliberată de tarele, mai vechi sau mai noi, ale unor abordări emoţionale sau ale unor clişee partizane, ceva de genul „ori-ori”. Este ceea ce şi-a propus şi a reuşit Adrian Năstase în cartea sa: să suprindă „drumul de la rezervă la dialog, de la disponibilitate formală la receptivitate de fond, de la sinceritatea mesajului la încrederea atitudinii”.
Autorul are de partea sa o vastă experienţă acumulată încă din anii 1990-1992, în care a fost ministru de externe şi ale cărei documente se află în cele peste 6000 de pagini ale crestomaţiei „România după Malta”, lucrare de referinţă pentru cunoaşterea adevărului despre istoria României de azi, dar poate nu numai a ei…
Fireşte, experienţa politică şi diplomatică cea mai densă şi mai cuprinzătoare a dobândit-o Adrian Năstase în perioada în care a exercitat mandatul de prim ministru al României, aşa încât, scriind această carte el baneficiază nu numai de un impresionant tezaur documentar ci, în primul rând, de atuurile cunoaşterii directe a datelor esenţiale ale problemei. Atribute pe care le valorifică graţie unui spirit analitic de excepţie şi a unei redutabile capacităţi de suprinde şi de a exprima sensurile esenţiale ale evenimentelor.
Primul lucru care trebuie consemnat este realismul cu care autorul tratează tema, de fapt temele, asupra cărora se opreşte, francheţea unor enunţuri cu ţintă precisă, anume menite spre a dinamita clişee mentale îndelung manipulate. Dintre care, cel cu o cotă maximă de vandabilitate este cel asupra unor resorturi pur sentimentale în construirea şi punerea în act a relaţiilor americano-române numai pe principiul ”fratelui mai mare, Unchiul Sam, care trebuie, musai, să îl ajute pe fratele mai mic, România”. Sunt de reţinut comentariile asupra unei sintagme- cheie pentru înţelegerea corectă a evoluţiei relaţiilor dintre SUA şi România în ultimele două decenii şi anume formula de recunoaştere între aviatori, „Friend or Foe?”(„Prieten sau duşman?”), marcând evoluţia de la stadiul de adeversar la cel de partener. Este de semnalat că în ceea ce priveşte poziţia Statelor Unite faţă de România, în perioada imediat următoare lui decembrie 1989, au existat serioase (dar, nu întotdeuna, şi pe deplin întemeiate) rezerve ale părţii americane faţă de orientarea „de stânga” a noii conduceri politice a României.
Ar fi de reţinut în aceeaşi ordine de analiză cele spuse, încă în 1991, de Joseph Liebermann ( senator de Connecticut) la întâlnirea cu ministrul de externe al României:„Politica externă americană este o expresie a valorilor democratice, dar şi a grupurilor de interese”. Confirmarea aserţiunii o vom avea amintindu-ne campaniile anti- româneşti ( nu anti- regimul Iliescu!) ale unui Tom Lantos, ale căror dureroase şi nedrepte urmări nu pot fi prea repede trecute în uitare.
O altă (falsă) temă îndelung prizată în spaţiul nostru public după 1989 a fost aşa-zisa disjuncţie NATO sau UE? Răspunsul, formulat de către Adrian Năstase în declaraţia de presă din 11 martie 2003, în plină criză irakiană, este nuanţat dar ferm: ţara noastră doreşte „să evite o fragmentare a Europei, crearea unei false rivalităţi între Europa şi Statele Unite şi o situaţie în care România sau alte state invitate sau candidate la NATO sau la Uniunea Europeană să fie puse să aleagă între Uniunea Europeană sau NATO sau între anumite ţări din Uniunea Europeană şi NATO”.
Un interes cu totul deosebit îl au cele două dosare asupra cărora persistă, nu de azi- de ieri, o tăcere grea, apăsătoare: unul este cel numit ”eşecul Bechtel”, celălalt este cel al datoriei irakiene faţă de România, mai precis al ştergerii acesteia. Având în vedere gravitatea şi implicaţiile celor afirmate şi demonstrate de către Adrian Năstase ne-am fi aşteptat, măcar acum!, la un răspuns din partea celor vizaţi. Or, cum răspunsul nu a venit nici până azi, am tot mai multe motive să cred că, într-adevăr, cel care a scos vorba „tăcerea e de aur” nu a fost chiar unul care nu ştia despre ce vorbeşte.
Înseamnă, însă, că, abordând asemenea subiecte sensibile, Adrian Năstase pune în discuţie sau, mai rău, că subminează relaţiile americano-române? –aşa cum s-ar putea să ricaneze anumite spirite dirijat- imflamatorii? Nici vorbă! Dimpotrivă, aducând în discuţie şi elucidând, cu răbdare şi cu seriozitate, aceste teme sensibile putem da un mesaj clar, articulat şi convingător, că putem să fim şi să rămânem parteneri corecţi şi statornici ai americanilor şi ai Statele Unite.
Iar termenii în care omul politic, diplomatul şi juristul Adrian Năstase abordează relaţiile dintre Statele Unite şi România sunt, în mod categoric, termenii unui demers pozitiv, dinamic şi constructiv:„Strategia diplomatică românească în relaţia cu Washingtonul a încercat să ţină seama, în esenţă, de două lucruri:
1)Particularităţile politicii externe a Washingtonului, pe cel puţin trei direcţi:a) obiectivele strategiei externe a Washingtonului; b) rolul politicii interne americane îm decizia politică externă; c) mecanismele decizionale ale politicii externe americane.
2) Interesele naţionale ale României şi modul în care puteau fi ele soluţionate de relaţia cu SUA.”
În definitiv, este această substanţială carte a lui Adrian Năstase un ”volum de momorii”? Categoric nu!, autorul fiind primul care o spune. Recunoaşte,în schimb, că este o mărturie de conştiinţă:„ Nu am aspirat ca România să ducă o mare politică, ci doar o politică mare.” Argumentând:„Asta nu însemnă că, la nivelul politicii proprii, ca membru al unor structuri politico-militare şi economice, ţara noastră ar trebui să-şi refuze deschideri pe care niciunul dintre ceilalţi membri ai alianţelor noastre nu şi le refuză. Am intra în zona absurdului…Tot ceea ce li se permite celorlalţi, ar trebui să ni se permită şi nouă.” Pentru a conchide:„Nu cred că trebuie să acceptăm ca ceea ce li se permite celorlalţi, să ni se refuze nouă.”
Invit cititorul să încerce o comparaţie între abordarea pe care o propune cartea lui Adrian Năstase şi viziunea de o înaltă valoare teoretică şi practică despre relaţiile dintre România şi „Marele Licurici…
-----------------------------------------------------------------------------------------(*)Adrian Năstase „ LUMEA, AMERICANII ŞI NOI”, Tiparg, 2012
