Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dumitru Popescu, unul dintre marii demnitari ai României socialiste, revine cu o carte curajoasă, în care nu se sfieşte să scrie în ce context s-a instalat comunismul, de ce a dat greş, ce se întâmplă acum cu România şi ce urmează. O adevărată lecţie de istorie. O istorie privită prin ochii unui om care a trăit vremurile dinainte de 1989 în cercul exclusivist al puterii, iar pe cele de după Revoluţie, iniţial în oprobiul publicului, apoi în uitare.
Durere înainte de comunism, durere în timpul comunismului, durere acum, în epoca globalizării şi a capitalismului feroce. Oare acest popor este blestemat să se răsucească necontenit în cicluri infernale? Iată câteva explicaţii ale autorului, Dumitru Popescu, alături de motivaţia de a scrie cartea: „Noi am mizat, la loteria istoriei, pe un număr pierzător. Cei care nu vor să mai tragă o dată, au dreptul să reflecteze - cu atât mai mult dacă o fac onest. Aș zice că, în confuzia ideologică în care trăim, avem chiar datoria să depunem mărturie despre trecut, străduindu-ne să ne reprimăm subiectivitățile inerente”.
Nevindecabila nostalgie a actului de proprietate
„Marx descoperise în istorie că omenirea a putut trăi și fără proprietatea privată; în epoca de piatră nu existau proprietari și neproprietari, stăpâni și slugi, și din acest punct de vedere indivizii nu sufereau nici de infatuare, nici de invidie. (...) Cam așa se pare că au mers lucrurile, dar Marx omisese faptul că egalitatea și colectivismul fuseseră tocmai rezultatul prostiei și sărăciei, al spaimei de natură, al instinctului de conservare, al nevoii imperioase de supraviețuire. Acum, când suntem deștepți, dotați și știm să ne asigurăm mijloacele de existență, și-a imaginat Marx, pe principiul comunismului primitiv vom grefa civilizația - cucerită în condițiile proprietății private - și vom fi cu adevărat fericiți.
Nu pare un raționament coerent? O ipoteză plauzibilă - ce plauzibilă! Certă! Nu este „marea găselniță” pentru răsucirea istoriei, după o lungă și chinuitoare deviație, spre făgașul ei firesc?
Cum să nu creadă oamenii de bine în această logică ce se impunea de la sine? (...) Cum să nu creadă oropsiții sorții, care doar atât așteptau, să se agațe de un pai? Dar acum nu mai era vorba de pai, ci de o plută mare și solidă care avea să-i ducă la țărmul însorit. Pe bună dreptate, lozinca lui Marx, inteligent și convingător argumentată, a prins. (...) Și iată, „experimentul” a avut loc. În decurs de niciun secol, pe a treia parte a globului, proprietatea privată, pacostea neamului omenesc, a fost făcută praf și pulbere. (...) S-a extirpat generatorul răului? S-a instaurat armonia și prosperitatea? Doar acesta fusese țelul. În aceasta crezusem și aceasta sperasem, cei ce ne consideram oameni de bine. Aceasta li se promisese mulțimilor, mai mult sau mai puțin entuziaste la declanșarea exploziei - din motive ce, de asemenea, nu fac obiectul scrierilor de față. Vorbim în cunoștință de cauză, pentru că partea cea mai masivă și mai importantă a vieții ne-am trăit-o în absența proprietății private.
Citește pe Antena3.ro
(...) Când vinzi și nu mai pui la loc, oricât de încăpătoare ar fi punga, se golește. Nu mai vorbim că au ajuns în închisori, în surghiun printre ciulinii Bărăganului sau în lumea largă și, în cel mai bun caz, liberi, dar pe drumuri, făcând naveta la talcioc. (...) Pentru unii, sfânta, pentru alții, blestemata proprietate privată a devenit proprietate colectivă de stat. Dintre proletari au fost numiți directori de fabrici, dintre țăranii săraci lipiți pământului, președinți de C.A.P.-uri, câte un fost meseriaș sau chelner sau vatman a ajuns director de minister, iar cei ce agitaseră steagul naționalizării, etatizării și colectivizării avuției sociale, ieșiţi de prin închisori, sau veniți direct de la Moscova, au devenit miniștri, prefecți, finanțiști sau planificatori ai economiei naționale.
Paralel, mulțimilor li s-a spus că marea răsturnare se face în numele și în interesul lor, că ele vor fi beneficiarele schimbării naturii proprietății, că odată cu aceasta au scăpat și de exploatare și de sfidarea grangurilor opulenți, că societatea a fost ecarisată și deratizată, că acum toți cetățenii sunt coproprietari egali ai bogățiilor solului și subsolului și, în această calitate, bunăstarea fiecăruia va depinde doar de cantitatea și calitatea muncii proprii.
Au crezut mulțimile? De ce să nu creadă? Mulțimile cred orice. O parte chiar au exultat: „Bine le-a făcut! Prea ne striveau cu luxul, aroganța și disprețul lor! Prea ne-au stors vlaga pentru un codru de pâine!”. Pe alții nu i-a fericit nenorocirea semenilor lor, dar schimbarea li s-a părut echitabilă și în linia progresului. Unii au rămas în expectativă pentru a se convinge, iar alții au trecut la robotă nu pentru că deposedarea și alungarea patronilor le-ar fi deschis altă perspectivă, ci fiindcă trebuiau să dea de mâncare copiilor.
S-a schimbat sau nu ceva în viața muncitorilor după lichidarea proprietății private asupra fabricilor? Au început să umble fuduli, cu mâinile la spate, prin - de-acum - fabricile lor? Și-au pus scârț la pantofi și au ieșit în oraș să-i sfideze pe alți gură cască, s-o facă pe magnații? Nu o asemenea stare de spirit li s-a inculcat. Dimpotrivă, cuvântul de ordine a fost: „Acum e fabrica voastră. Ca să vă sporiți avutul, puneți osul… Altcineva în locul vostru n-are s-o facă. Iar mană cerească n-o să vă trimită nimeni. Și patronii, cât erau ei de patroni, fără să muncească pe brânci nu agoniseau. Că se mai și plimbau pe la Monte Carlo, că mai pierdeau nopțile la cabaret, la club, la joc de cărți, cu femeile, asta e adevărat. Dar numai după ce-și umpleau bine teșchereaua, după ce prindeau osânză”.
În consecință s-a trecut la fapte: s-a organizat mișcarea stahanovistă, s-a dat drumul la întrecerea socialistă, s-au instituit „Ordinul muncii” și titlul de „Erou al muncii socialiste”. Nituitorii au început să pârâie cu tot mai mult zel din ciocanele lor pneumatice, minerii, să-și bâțâie drăcește picamerele prin abataje, strungarii, să scoată foc din strunguri, zidarii, să zidească într-o zi cât altă dată într-un an. Au apărut recordmenii, spărgătorii de normă, vedetele. Ziarele erau pline cu portretele lor, panourile uzinale le afișau poze de-o șchioapă, la radio numai numele lor le auzeai, la jurnalele cinematografice îi vedeai în plină desfășurare. Prin expoziții și muzee, stahanoviștii te priveau scrutător, cu expresii energice, din pânze în ulei și din busturi de bronz. Se spunea că ridică banii cu lopata. Dar fârtații lor începeau să se uite la ei cu ochi răi, să murmure, să înjure. Fiindcă o dată normele sparte, ele se aliniau pentru toată lumea după fruntași. Or nu toată lume avea chef de exhibiții, de recorduri, de reclamă națională. Și apoi, când se urca ștacheta generală, nu se mai plătea nimic în plus. Recordul intra în normal, devenea noua normă obligatorie pentru toată lumea, în cadrul aceleiași retribuții. O dată, de două ori treacă, meargă. Te mai sforțezi nițel, îți organizezi mai bine munca pentru eliminarea timpilor morți. Dar mișcarea nu era pornită să se oprească după una sau două victorii. Supraoamenii trebuiau să-și țină rangul, să ocupe mai departe capetele de afiș. Altfel intrau în anonimat, le luau alții locul, câștigul de recordmen se ducea pe apa sâmbetei.
Se crea un cerc vicios, urcușul se alimenta din sine. Așa ceva, evident, nu putea să țină. Au început să gâfâie chiar și marii sprinteri, marii ambițioși, așa-ziși aventurieri ai muncii. Stahanovismul - adus cu tam-tam din Uniunea Sovietică - s-a sleit repede. De altfel, chiar la origine el își mâncase mălaiul. Trăia numai ca propagandă. Ce s-a ales de stahanoviști? (...)
Vasăzică, ingenioasa comparație cu patronul care-și da și sufletul în fabrica lui, ca să facă osânză, nu ținea. Oricât suflet punea muncitorimea, tot cu buzunarul subțire rămânea. Cauzele acestei situații paradoxale erau explicate cam în felul următor: „Oameni buni, noi am moștenit o țară înapoiată. Trebuie să ne facem o industrie națională, și de aceea e necesar să acumulăm, să investim rodul muncii noastre în noi fabrici și uzine, în tehnică superioară, în cercetare științifică. Altfel rămânem de căruță. Așa fac toate țările”.
Era un adevăr. „Dar cum dracului făceau capitaliștii ăia de mai păstrau și pentru ei, pentru bucuria și plăcerea vieții lor?”. „Păi, exploatându-vă pe voi”, venea imediat răspunsul. „Nu cumva și acum ne exploatează cineva?”. „Cum, oameni buni, nu sunteți voi proprietarii?”. „Nu prea, mormăiau ei, proprietar e statul”. „Dar statul nu e al vostru? N-avem stat proletar?” sau „N-avem stat al întregului popor? Vedeți voi vreo altă clasă care se înfruptă din rodul muncii voastre? Toți își câștigă existența muncind”.
Ce să mai zică muncitorii? Că întrucât producția este principala sursă a avuției naționale, lor li s-ar fi cuveni mai mult? Le era rușine. Știau și ei că fără medici, învățători și profesori, cercetători, ofițeri, magistrați, funcționari, societatea nu poate funcționa. Și apoi, dacă „ei” n-ar respecta principiul egalității, atunci cine?
(...) Nu erau proprietari. Nu era nimeni proprietar. Termenul nici nu mai avea acoperire. Muncitorii, și nu numai ei, și funcționarii, atât din industrie, cât și din agricultură, simțeau, chiar dacă numai instinctiv, cu un al șaselea simț, că odată cu desființarea proprietății private fusese desființată orice fel de proprietate. De aceea nici nu sufereau de mustrări de conștiință când valorile materiale ale unității lor, sau de aiurea, se degradau sau se risipeau din indolență. Nici când ei înșiși își însușeau, pentru trebuințe personale, câte ceva din mormanele de fier, de ciment, de lemn de construcție, ale șantierelor. Sau chiar din produsele finite ale fabricii. Pe cine păgubeau ei concret? Față de cine să le fie rușine? Sigur, dacă-i prindea vreun controlor, fie el funcționar, milițian sau portar, puteau s-o pățească, dar aceasta era o chestiune de risc, nu de conștiință. Iar pentru diminuarea riscului existau căi bătătorite, fiindcă și controlorii, dacă-și luau partea lor, nu rămâneau cu niciun complex. Un bun fără proprietar cunoscut este un bun al nimănui. Iată, cam aici ajunseseră atât producătorii, cât și supraveghetorii proprietății socialiste, în evoluția reprezentărilor lor despre apartenența avuției naționale.
(...) Cea mai dureroasă nostalgie o trăiau însă țăranii. Prima generație de ceapiști a murit de inimă rea. Era generația împroprietărită după Unire, cea care-și vărsase sângele și lăsase 800.000 de morți în glia întregită, cea care-și luase de la gură și adunase ban cu ban ca să mai cumpere un pogon, și încă unul, și încă unul, înființând noile dinastii de răzeși. Era generația abia întoarsă din stepele înzăpezite ale Rusiei și din înălțimile Tatrei. Ei bine, ea trebuise să arunce la gunoi saci de hârtie monedă, adunată cu trudă, ani și ani, pentru alte pogoane, și rămasă fără valoare după reforma bănească din ’47. Generația aceasta semnase cu moartea în suflet cererea de adeziune la C.A.P., își dusese boul de jug, întocmai ca pe un copil dat de suflet, rămânând numai cu straiele de pe ea și cu velințele din odaia curată. Ani și ani acest țăran și-a pomenit locul din deal, locul din vale, via dintre prunduri, nucul ăl bătrân din porumbi, peticul de crâng, mereu cu mintea dusă la zilele de glorie când, trudit și plin de praf, se întorcea triumfător, cocoțat pe maldărul de coceni sau de paie din car, și intra în ograda mare doldora de rod și primitoare ca un principat. Această generație a oftat și a lăcrimat după loturile pierdute, ca după propriii copii morți. Tezaurul ei fuseseră actele de proprietate asupra pământului, acum anulate. Mândria i-o dăduse tăria de a-și păstra pământul și a-l înmulți, de a pleca la muncă și a se întoarce cu toată familia în car, pe straie cu colbul loturilor proprii, întrecându-se unii cu alții, consătenii, în hărnicie, pricepere și bogăție a recoltei.
O atare generație, modelată moral și psihic de idealul proprietății, nu putea suporta revoluția desproprietăririi. Din ce fusese țăranul la casa lui, stăpân absolut peste clanul familial, peste animale și unelte, monarh al câmpurilor, propriul său Dumnezeu în perimetrul proprietății pecetluită cu acte și hrisoave - rămăsese un argat al C.A.P.-ului, un anonim în șirurile de lucrători ce se scurgeau dimineața spre sediu pentru a-și lua în primire uneltele, și a merge să lucreze în echipe unde li se poruncea. Ţăranului fusese deposedat de tot ce avusese mai scump pe lume, detronat de pe scaunul său de Voievod, și trimis iar în gloată, în rândul calicilor. Legat de o voință străină, ca un șerb. Acesta a fost efectul psihologic al pierderii proprietății țărănești; ceva în genul unui cutremur de gradul opt, al unui blestem, al unei nedreptăți fatale, de neînțeles, al morții de viu.
Mințile fertile tind să ne părăsească. O uriașă energie națională se scurge în van
Dar cât de tulburi sunt vremurile pe care le trăim în prezent? Iată cum le vede Dumitru Popescu: „Prin excelență, tranziția înseamnă purgatoriu. Expurgarea de rău, de greșeli, de păcate, de pedeapsă, un fel de treaptă a ispășirii, o flacără în care te cureți, te luminezi și te întărești. La noi, nimic din toate acestea, la noi, osândă. Oamenii trag la un car înnămolit, și nici măcar nu știu încotro să-l ducă. Trăim într-o societate dezabuzată, ne-am pierdut punctele cardinale, nu mai înaintăm în nicio direcție, doar ne afundăm în marasm și sărăcie. Poporul este obosit și blazat. Politica îi repugnă, munca și-a pierdut motivația, nu mai există niciun ideal. Mințile fertile tind să ne părăsească. O uriașă energie națională se scurge în van. De ce avem dramatica impresie că, lepădându-ne de comunism, ne-am lepădat de noi înșine? Pentru că acest sine al poporului, pe care nimeni nu știe să-l capteze, se destramă. Societatea a dobândit, neîndoielnic, mai multă libertate. Dar suferința crește când libertatea apare inutilă.
Sub compresiune, cugetele măcar clocotesc, se simt vii. Când efluviile libertății se împrăștie în vid, fără nicio urmă, și fără niciun ecou, devii mai sărac, mai puțin al tău. Al nimănui. Eliberarea totală a spiritului, slobozirea gurii, descătușarea nelimitată a acțiunii umane trebuiau să ducă la o nouă renaștere națională, la o explozie de inteligență și forță productivă. Or, noi vedem cum devenim o nație de mâna a doua. Superficială, placidă, neputincioasă. Libertatea se convertește în jaf și în crimă, nu în elevare intelectuală și socială.
(...) Oamenilor nu le mai rămâne decât să smulgă masca, să identifice realitatea, să-i dea un nume propriu. Și să ceară cârmuitorilor să o schimbe imediat - păstrând singura cucerire adevărată, libertatea opiniei. Vor binemerita de la istorie cei care vor restitui poporului român speranța pierdută. Căci pe fundul cutiei relelor, zgribulită, pitită de frică, ea există cu siguranță”.
