Poveştile cărţilor esenţiale

Criticul şi istoricul literar Dan C. Mi­hăi­lescu ne propune la Humanitas căr­ţile de căpătâi ale unor persona­lităţi. Ana Blandiana, Lucian Boia, Mir­cea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Li­vius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuţiu, Dan C. Mi­hăilescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Alex Ştefănescu, Valeriu Stoica, Ion Via­nu... toate aceste personalităţi în­deamnă tânăra generaţie să vadă care sunt „Cărţile care i-au făcut oameni”.

• Jurnalul Naţional: Cât timp a tre­cut din momentul în care v-a ve­nit ideea volumului („voluma­şu­lui”, aşa cum îi spuneţi cu paternă dragoste) până la pu­ne­rea în practică? A fost genul de idee care v-a ob­sedat o perioada îndelungată sau reacţia a fost explozivă şi instantanee?

Dan C. Mi­hăi­lescu: Trei luni. Numai trei luni au trecut între ziua lansării cărţii şi seara în care am copt ideea împreună cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Ne-am dat seama fiecare cât de mult am fost (în mod plăcut) hărţuiţi de ci­titori de toate vârstele, bunici, pă­rinţi sau copii, care doreau topuri de cărţi, liste de titluri esenţiale. Am do­rit să punem în librării această carte anume în preajma Crăciunului, publicul ţintă fiind, evident, elevii şi studenţii, oameni între 10 şi 25 de ani.

• Ce carte a copilăriei recitiţi totdeauna cu placere?

Nu pot să spun că, îmbătrânind, am recitit vreodată cu aceeaşi fervoare basmele lui Andersen, Ispirescu ori Mănuşa lui Aleksei Tolstoi. Nici Dumas, Jules Verne, Karl May, Mark Twain, La Medeleni sau Cireşarii. În schimb, adeseori mi s-a schimbat mult perspectiva faţă de un autor. În primul rând, Ion Creangă, despre care bine s-a spus că într-un fel e prizat la zece, şi cu totul altfel după 30 de ani. Dar mai ales din romanele istorice, gen Regina Margot, Călăreţul fără cap sau Ivanhoe, extragi ceva în adolescenţă şi altceva la maturitate, după ce ai trecut prin manualele de istorie. Aventura şi picanteriile cedează cu timpul în faţa reflexivităţii şi a detaliilor istorice.

• Vreau de la dvs. o poveste. Po­ves­tea unei dragoste la prima vedere dintre dvs. şi o carte.

Eu am început să citesc de pe la 4, 5 ani, când bunicu-meu mă presa (educativ) să-i citesc seara Informaţia Bucureştiului, în schimbul poveştilor pe care mi le spunea el după aceea: Neghiniţă, Degeţica, Prâslea ş.a. Apoi, maică-mea mi-a dăruit cel mai frumos cotlon, colţul magic al vieţii mele: vitrina şifonierului, din care a scos paharele şi bibelourile, lăsându-mă să-mi fac prima bibliotecă din via­ţă, inaugurată cu colecţia „Traista cu poveşti”. Aveam să-mi dau mult mai târziu seama că ritualul eti­che­tării şi ordonării acelor cărţulii ieftine şi rufoase era, şi pentru mine, un prim simptom al faptului că actul lecturii este un simulacru de act erotic. P­o­vestea pe care o doriţi leagă, aşa­dar, câteva gesturi într-o succesiune de deschideri fermecate. Mai întâi des­chideam încetişor uşiţa sobei, ui­tându-mă îndelung la dansul flă­că­ri­lor şi extincţia lemnelor în jar, lă­sân­du-mi obrazul înfierbântat şi înroşit până la durere. Aşa halucinat, ca după o doză narcotică, deschideam vitrina „bibliotecii” şi întindeam, în transă, mâna după o carte. Alegerea era pur şi simplu excitantă. În fine, pătrunzând între braţele deschise ale cărţii, treceam Dincolo. Intram în tărâmul magic, în pădurea fermecată, în stăpânirea zânelor, căpcăunilor, eroilor şi zgripţuroaicelor. Această întreită deschidere – către foc, în peştera lecturii şi în braţele poveştii – cred că rezumă perfect extazul cu care am citit şi citesc zilnic de peste o jumătate de veac.

• M-am regăsit şi eu alături de cele 8 nume (din 19, precum spuneţi) care au enumerat „Insula misterioasă” pe lista bibliografică obli­gatorie. Mărturisesc acum că volumul reprezintă pentru mine şi un record personal de... hai să zicem „accesari” (37), dacă vorbim în termeni de internet. Aşadar, care este opera pe care aţi parcurs-o de cele mai multe ori?

Cugetările lui Pascal, Eseurile lui Montaigne şi toate cărţile lui Cioran. Cel puţin în ultimii ani, nu cred că trec câteva luni fără să deschid la întâmplare Caietele lui Cioran, aşa cum, la 18-20 de ani deschideam Bi­blia, necăutând nimic anume, dar găsind, invariabil, exact ceea ce, de fapt, căutam.

• V-ar tenta un exerciţiu de arhivistică şi să scoateţi la lumină cărţile care i-au făcut oameni pe oamenii pe care acum ni-i propuneţi drept exemple? Cioran, Marin Preda, Eminescu – ca să dam câteva exemple autohtone...

Daaaa! Chiar, ce idee frumoasă: să inventariezi lecturile care i-au construit pe alţii, să le compari, să vezi cum circulă, de pildă, Schopenhauer de la Maiorescu la Eminescu şi apoi la Cioran, să vezi ce i-a matriţat pe Re­breanu şi Slavici, faţă de Sado­vea­nu şi Mateiu Caragiale... Fără îndoială că ar fi un exerciţiu excitant.

• În Occident există o lucrare de di­mensiuni enciclopedice (măcar din punctul de vedere al numărului de pagini) – „1001 cărţi de citit într-o viaţă”. Volumul primeşte, anual, un „update”. Cât de serios cochetaţi acum cu ideea de a seria­liza demersul şi a face o continuare la cartea dvs.?

Regret că Gabriel Liiceanu nu agreează reluarea poveştii. Zice că o ciorbă reîncălzită nu mai are gustul iniţial. Nu putem nega că are ceva dreptate. Eu plănuiam pentru sfâr­şi­tul lui 2011 o reeditare cu 50 de au­tori în loc de 19. Nu contează. Ce im­portă e că, tot acum, a apărut o carte asemănătoare, coordonată de Liviu Papadima, deci ideea pluteşte în l'air du temps. Nu se ştie cine, cum, când şi cu cine o va relua întru testarea temperaturii literare.

•  Literatura migrează din paginile de celuloză către digital: e-book etc. Când am deschis pentru prima dată „Cărţile care ne-au făcut oameni”, am simţit nevoia unei prime lecturi pe diagonală a unui Ctrl+F: „ia sa vedem, exista «Cei trei mus­che­tari»„? V-aţi gândit să mergeţi cu ea dincolo de paginile tiparite şi să o scoateţi, bunăoară, pe un audiobook?

Altceva aş dori să (vă) propun ca temă de gândire. După ce i-am ofe­rit lui Florin Busuioc cartea despre care vorbim acum, Busu a avut o idee mi-nunată: un serial tv de (măcar) zece minute săptămânal, în care cineva să rezume marile cărţi ale omenirii. Să stoarcă, să zicem, „Război şi pace” ca pe o lămâie şi să aleagă o scenă esenţială, pe care s-o joace câţiva actori, fermecaţi de un regizor cu har. Ia să ne gândim cu toţii oleacă la chestia asta! Până la audio-book merge şi un.... video-book, nu-i aşa?