Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Autorii cărții, Marius Marinescu, Liliana Cojocaru și Mihai Mitran, notează: Aurul a atras încă din cele mai vechi timpuri ochii lacomi ai omenirii, din epoca preistorică până în prezent. Herodot, „părintele” istoriei (n. 484 î.Hr.), și Strabo, cunoscutul geograf grec (n. 63 î.Hr.), vorbesc despre nenumărate comori adunate de diferiți regi din orașele Babylon, Persepolis, Ninive și altele. Faraonii se ocupau din vremuri străvechi cu exploatarea aurului în Namibia. O mare parte a acestor comori au căzut în mâinile lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, după ocuparea orașului Persepolis. Popoarele orientale au extras la început aur de pe malurile egiptene ale Mării Roșii, apoi din Armenia, țara „lânii de aur” din mitologie, din Lydia lui Cresus, din Frigia lui Miraz și din Macedonia lui Alexandru cel Mare. Romanii îl extrăgeau din Piemont, apoi din Galia (pe timpul lui Iulius Cezar) și mai târziu, după ocuparea Daciei de către Traian, din Ardeal. În Evul Mediu, cele mai însemnate cantități de aur, în Europa, au fost scoase din Boemia, Ungaria și din Ardeal. După descoperirea Americii, spaniolii au pus mâna pe mari cantități de aur în Mexic și Peru. Exploatarea sistematică a aurului pe noul continent, și anume în Brazilia, a început în prima perioadă a secolului 17 și a ajuns la o serioasă dezvoltare în secolul 18. În cursul secolelor 16-17, portughezii și olandezii își procurau aurul de la japonezi. La mijlocul secolului 18, Rusia exploatează și aruncă în piața mondială o mare cantitate de aur extras din Siberia estică. Începând cu anul 1870, producția abundentă de aur trece în Africa. În 1886, este descoperită o regiune foarte bogată în aur, în Africa de Sud, anume în Transvaal.
La o privire de ansamblu asupra perioadelor istorice cunoscute vom observa că a existat permanent o luptă acerbă a comunităților, formațiunilor statale și, mai târziu, a statelor de a dobândi bogățiile naturale sau bunurile manufacturate necesare supraviețuirii, existenței sau îmbogățirii. În această cursă au câștigat cei mai puternici, care și-au impus voința. Valoarea constant căutată era aurul, care s-a dovedit a fi, prin calitățile sale, cel mai de preț.
Erau căutate obiectele de aur tezaurizate și în același timp, teritoriile de unde se putea dobândi acest metal prețios, prin exploatare. România, așa cum o știm noi astăzi, cuprinde teritorii care încă din perioada daco-romană conțineau acest metal prețios, fapt pentru care a trezit atenția marilor puteri ale timpului. Pe cale de consecință, au devenit pradă pentru cuceritorii care le-au ocupat și jefuit, în primul rând de bunul cel mai de preț, aurul. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, s-a realizat exploatarea aurului aluvionar. Încercarea noastră, a autorilor este de a contura în paginile cărții, în primul rând, dimensiunile jafului la care a fost supusă România de-a lungul secolelor de bogăția importantă de către cei care au ocupat-o vremelnic.
Din studiul făcut am constatat că cele mai mari cantități de aur au fost luate României în urma marilor războaie de cucerire din Antichitate și Evul Mediu și, mai târziu, cu ocazia celor două conflagrații mondiale. Bunăoară, în cei aproximativ 164 de ani de ocupație romană - din anul 106 până la retragerea aureliană în anul 270 -, au fost extrase din Dacia, potrivit istoricului Ion Rusu Abrudeanu, aproximativ 3.936 kg (aproximativ 4 tone) de aur. De asemenea, nu am putut neglija nici momentul decembrie 1989, când s-a produs o schimbare profundă în sistemul politic. Formele de jefuire, de spoliere care au fost folosite de „învingători” sau de „dominatori” au variat în timp, funcție de epoca istorică. Dacă în Antichitate aurul tezaurizat era luat cu forța, iar deținătorii erau de regulă, omorâți sau transformați în sclavi - parte din ei urmând să lucreze în continuare în minele de aur pentru extragere și prelucrare - în epoca Medievală, principalii deținători puteau fi lăsați în viață. Condiția era plata unui tribut anual substanțial în aur, bir ce le asigura păstrarea poziției în conducerea formațiunii statale. Astfel, tributul plătit Imperiului Otoman de Muntenia, Moldova și Transilvania a fost evaluat la cca 341.021 kg aur. De menționat că am realizat și o incursiune în domeniul principalilor domnitori ai Țării Românești și Moldovei, care potrivit cutumelor au fost îngropați, ei și familiile lor, cu propriile bijuterii domnești, de o valoare inestimabilă. Evident, de-a lungul istoriei anumite morminte au fost jefuite, altele nu, așa cum veți constata parcurgând paginile cărții.
În Epoca Modernă, metodele de spoliere s-au diversificat și modernizat, îmbrăcând forma unor mecanisme economico-financiare subtile și sofisticate ce creează aparențele unui cadru legislativ intern și internațional „corect politic”, dar care are profunde ingerințe în suveranitatea statelor, subminându-le economiile naționale. Sub ocupația sovietică, cele 192 de tone de aur luate de Antonescu de la Hitler „s-au evaporat”, la care s-au adăugat aurul obținut din exploatările miniere autohtone, plus alte 93 de tone reprezentând tezaurul rămas la ruși din Primul Război Mondial. La această pierdere se mai adaugă încă 55 de tone care au plecat la ruși în perioada existenței Sovromurilor (1945-1956) și furtul celor 53 de tone de aur, „valorificate” de fostul ministru de Externe, „marele liberal” Constantin Vişoianu. Rezultă un total de 393 de tone de aur.
Citește pe Antena3.ro
La sfârșitul anului 1989, Banca Națională a României deținea printre activele sale un stoc de aur de 67.610,517 kg aur fin. În plus, aveam o cantitate de 38 de tone de concentrat de aur, la companii mixte (50% acțiuni din capital fiind statul român) din domeniul exploatării zăcămintelor aurifere, din 4 state, respectiv Republica Centrafricană, Chile, Peru și Congo. Această cantitate de aur nu s-a mai întors niciodată în țară.
Rolul aurului pentru economia unei țări este indiscutabil; toate monedele convertibile se raportează la aur. Astfel, aurul rămâne cea mai bună investiție atât pentru state, cât și pentru persoanele fizice. Ilustrativ este raportul dolar-gr aur; de exemplu în anul 1883, 1 dolar SUA echivala cu aproximativ 0,83 gr aur, comparativ cu luna noiembrie a acestui an când 1gr de aur echivalează cu 59,81 dolari SUA.
În total, potrivit datelor consemnate rezultă că din țară noastră până în perioada contemporană au fost jefuite cca.1 600 de tone de aur, după cum urmează: 3,936 tone plus 164 tone de aur, în perioada daco-romană (istoricul Ion Rusu Abrudeanu și cercetătorul arheolog Jerome Carcopino), 341,021 tone în perioada Medievală (cronicile vremii, istoricul Dan Falcan, Radu Dipratu/ Historia.ro) 64,516 de tone (în perioada 1789-1854, plătite tribut de Moldova și Muntenia) și 552,961 tone extrase din Transilvania de la 1493 până în 1920 (de remarcat că la Marea Unire din 1918, nu s-a recuperat nimic din aurul exploatat aici). La un simplu calcul aritmetic rezultă o cantitate totală de 1.126,434 tone de aur. La acestea, se adaugă 340 de tone de aur, luate de ruși în secolul XX (192 de tone de aur luate de Antonescu de la Hitler, alte 93 de tone reprezentând tezaurul rămas la ruși din Primul Război Mondial, plus 55 de tone care au plecat la ruși în perioada existenței Sovromurilor). În continuare, au urmat 53 de tone de aur, „valorificate” de fostul ministru de Externe, „marele liberal” Constantin Vişoianu (declarațiile lui Mihai Antonescu, ex Secretar de stat în guvernul Antonescu), plus 38 de tone de concentrat de aur (declarațiile fostului guvernator al BNR, Florea Dumitrescu și ale ex-ministrului de Externe, Ștefan Andrei) aflate în străinătate, înainte de 1989 și care nu s-au mai întors niciodată. Rezultă că suma totală jefuită de-a lungul istoriei este de 1.557,434 tone de aur.
Din analiza datelor cercetării rezultă că jefuitorii zăcămintelor aurifere ale României au fost:
• Imperiul Otoman, prin birurile instituite în perioada de suzeranitate (405,537 tone de aur);
• Sovieticii/ rușii (340 de tone de aur);
• Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar; nobilii maghiari, sași, secui, șvabi (552,961 tone);
• Imperiul Roman (167,936 tone de aur);
• fostul ministru de Externe, „marele liberal” Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu Buzești și Alexandru Cretzianu (53 de tone);
• Entitate necunoscută, „beneficiară” a celor 38 de tone de concentrat de aur, dispărute în perioada evenimentelor din decembrie 1989.
În anul 2011, președintele de atunci al Agenției Naționale pentru Resurse Minerale (ANRM), Alexandru Pătruți, afirma că, potrivit companiilor care dețin licențe de explorare și exploatare a zăcămintelor aurifere în România, există rezerve și resurse de cel puțin 716 tone de aur și 1.972 tone de argint. Datele se referă la zăcămintele din Roșia Montană, Roșia Poieni, Certei și Băița Crăciunești. Datele avansate sunt date publicității de companiile din domeniu. Rezervele totale ale României sunt însă clasificate. Zăcământul de la Roşia Montană se situează pe locul 17 în top 50 mondial al zăcămintelor neexploatate, după resursele in situ, din punct de vedere al conținutului în uncii Troy (o uncie Troy este echivalentul a 31,1 gr) fiind evaluat la 18,5 milioane de uncii de aur. În 2017, compania minieră canadiană „Gabriel Resources” a dat în judecată statul român din cauza opririi exploatării de aur de la Roșia Montană, susținând că înscrierea acestui sit în patrimoniul UNESCO vine în contradicție cu „obligațiile” pe care România și le-ar fi asumat, prin încheierea contractelor de investiții. Compania solicită despăgubiri de 4,4 miliarde de dolari, Decizia Curții de arbitraj de la Washington fiind așteptată la începutul anului 2022.
Potrivit comunicatului de presă emis de BNR, la 30 septembrie 2021, nivelul rezervei de aur s-a menținut la 103,6 tone. Menționăm că la Banca Angliei se află aproximativ 60% din rezerva de aur, adică 61 de tone de aur. Prin evidențierea cantităților de aur exploatate și corelativ, a celor jefuite, cartea se constituie într-un semnal de alarmă adresat autorităților competente pentru a începe demersurile în vederea refacerii nivelului maximal al rezervei de aur. Aceasta ar trebui să revină la cel puțin 300 de tone, nivelul existent la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial sau la valoarea propusă de comuniști, la Congresul al XIV-lea, minimum 400 de tone, în maximum 7 ani. Rezerva mult crescută va contribui la creșterea credibilității țării noastre și la asigurarea stabilității economice.
Pentru o mai clară și pe înțelesul tuturor a problematicii abordate, vom prezenta cercetarea noastră în capitolele ce urmează, pe perioade istorice - documentate cu materiale din surse istorice și oficiale, cronici ale timpului, documente din arhiva Academiei Române, Arhivele Statului, Biblioteca Națională, Muzeul Național de Istorie, surse deschise și surse cu caracter secret, interviuri cu personalitățile responsabile în domeniu - fără a avea pretenția că suntem deținătorii adevărului absolut. Având în vedere raportarea constantă la izvoarele istorice, cartea constituie o crestomație, fiind ea însăși un document-mărturie util cercetătorilor și pasionaților din domeniu, în egală măsură. De asemenea, volumul de față poate fi intitulat plastic, „cartea cu coperte de aur”, având în vedere înscrierea literelor de pe copertă cu foiță de aur.
Jefuitorii aurului României, conform autorilor cărții:
• Imperiul Otoman - 405,5 tone;
• Sovieticii/ rușii - 340 tone
• Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar; nobilii maghiari, sași, secui, șvabi -552,9 tone
• Imperiul Roman - 167,9 tone
• Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu Buzești și Alexandru Cretzianu - 53 de tone
• Entitate necunoscută, la Revoluție - 38 tone
