Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cititorul care parcurge romanul lui Pierre Lemaître “La revedere acolo sus” descoperă ecouri din creaţia multor autori francezi şi de prin alte părţi. şi totuşi, această carte nu este o pastişă, dimpotrivă, se remarcă printr-o tratare măiastră a unui subiect abordat de către mulţi prozatori: Primul Război Mondial şi situaţia celor reveniţi de pe front.
Unii dintre aceştia sunt mutilaţi, răvăşiţi de ororile la care au participat şi nu mai reuşesc adaptarea la o existenţă normală. Printre ei – Albert Maillard, un funcţionar cu o sensibilitate exacerbată şi Edouard Pericourt, un desenator înzestrat, dar mereu cu idei năstruşnice, nonconformiste.
Cei doi pun la cale o escrocherie de proporţii, cu monumente, pentru a da cu tifla unor autorităţi preocupate să-i glorifice pe cei căzuţi în lupte şi deloc interesate de supravieţuitorii carnagiului.
Destinul lor se intersectează cu acela al lui Henri d’Aulney-Pradelle, provenit dintr-o familie aristocrată scăpătată. Trecut în rezervă cu un nemeritat grad de căpitan, el profită de orice conjunctură pentru a se căţăra pe scara socială şi a se îmbogăţi.
La rândul lui imaginează o ticăloşie la nivel naţional: se angajează să mute în necropole cadavrele soldaţilor şi ofiţerilor îngropaţi la repezeală în cimitire improvizate lângă locurile unde s-au desfăşurat bătălii. Beneficiind de o înaltă protecţie, avid de câştig, el comandă sicrie mult mai mici decât statura celor ucişi, nu ţine cont de identitatea lor reală şi le atribuie nume la întâmplare, mai mult, nu-i pasă că-i îngroapă de-a valma pe francezi şi pe nemţi. Iar unele coşciuge sunt pline cu pământ, pentru ca banii încasaţi din contracte să fie şi mai mulţi.
Pierre Lemaître descrie procedeele lui macabre în pasaje memorabile: “Oricât ar fi fost de înalţi, de la un metru şaizeci până la mai mult de un metru optzeci... toţi ajungeau în nişte coşciuge de un metru treizeci. Ca să-i bage înăuntru, muncitorii erau nevoiţi să frângă gâturi, să ciopârţească picioare, să rupă glezne; pe scurt, procedau cu trupurile acestor soldaţi de parcă ar fi fost vorba de o marfă ce putea fi tăiată în bucăţi.”
Înşelătoria va fi descoperită, însă, de către un funcţionar insignifiant şi onest, Joseph Merlin (care aduce cu Javert al lui Hugo). Slujbaşul pe care nimeni nu-l bagă în seamă, cu o înfăţişare oribilă, prost îmbrăcat, dar imposibil de mituit va întocmi un raport nimicitor despre matrapazlâcurile lui Pradelle.
Nu ştii ce să admiri mai întâi la romanul lui Pierre Lemaître. Scriitura alertă? Capacitatea de a evoca tulburător vremuri apuse? Minunata ştiinţă de a urmări pe mai multe planuri o acţiune perfect inteligibilă la sfârşit? Conturarea perfectă a personajelor? Emoţia pe care o provoacă observarea suferinţelor umane?
Toate aceste însuşiri care dezvăluie talentul remarcabil al autorului justifică pe deplin recompensarea lui cu Premiul Goncourt pe anul 2013.
“Locotenentul Pradelle îşi amorsează grenada ofensivă şi o potriveşte tacticos între cele două cadavre. După ce s-a îndepărtat vreo treizeci de metri şi s-a pus la adăpost, cu mâinile pe urechi, percepe explozia care pulverizează trupurile celor doi soldaţi morţi.”
Citește pe Antena3.ro
